După părerea mea, din punct de vedere gnoseologic opera unui poet se poate situa: în aparenţă (plină de locuri comune), în esenţă (cu întrebări şi răspunsuri privind sensul existenţei) sau în imaginar (ludică, implicînd reveria, visul, referinţele mitologice, religioase ori fantezia neîngrădită). Poetul poate privi, sau chiar trece de pe un nivel gnoseologic pe altul.

Avînd la îndemînă antologia de versuri Cumpăna scrisă de poetul, eseisul şi editorul Cassian Maria Spiridon, tipărită în prestigioasa colecţie OPERA OMNIA – Poezie contemporană (coordonată de poetul Valeriu Stancu), la Editura  Tipo Moldova, Iaşi, 2011, am constatat că poemele se pretează la o cercetare gnoseologică.

Cunoscîndu-i apetitul pentru metafizică, am încercat să decopăr substratul profund al liricii poetului. Cassian Maria Spiridon, teoretician al poieticii, după cum o dovedesc eseurile scrise pe această temă în revista „Poezia”, pe care a fondat-o şi o conduce (Gînduri despre poezie – Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), scrie o poezie modernă, ardentă, deshisă asupra marilor întrebări existenţiale, cumpene ale gîndirii profunde: „mă ocup de trecerea minţii printre/ rigorile poeziei filosofiei teologiei/ – cum aş număra pe spinare vergile –/(…) / mă ocup să aflu cum poate/ ocupa existenţa/ pe care întîmplarea/ ţi-a aruncat-o în braţe/ cum se poate ocupa fără/sau înainte/ de a începe să urli/ mă ocup de pierderea eului/ de perpetuare de creştere/ mă ocup mă ocup„ (Pornind de la zero)

E suficient să enumerăm titlurile volumelor antologate pentru a desprinde caracteristica generală a viziuii sale sceptice asupra lumii, de esenţă cioraniană: Pornind de la zero (1985), Zodia nopţii (1994), Piatră de încercare (1995), De dragoste şi moarte (1996), Arta nostalgiei (1997), Întotdeauna ploaia spală eşafodul (1997), Clipa zboară cu un zîmbet ironic (1999), Dintr-o haltă părăsită (2000), Nimic nu tulbură ca viaţa (2004) şi O săgeată îmbrăcată în roşu (2008).

În Căderea în timp (1965), Emil Cioran stabileşte trei etape gnoseologice: ignoranţa paradisiacă a omului naiv şi inconştient (eternitatea pozitivă); neliniştea provocată omului matur, conştient, de sentimentul morţii, devenit ca atare interesat de mîntuirea promisă de un Demiurg (temporalitatea istorică) şi scepticismul omului lucid care întrevede în spatele divinului: vidul existenţial, nirvana ori nimicul (eternitatea negativă).

Poezia lui Cassian Maria Spiridon iluistrează, după părerea mea a treia etapă a gnoseologiei cioraniene, eternitatea negativă.  Nemulţumirea sa faţă de condiţia omului de fiinţă muritoare, decurge dintr-o luciditate excesivă: „mă locuiesc oarecum cu indferenţă/ îmi ocup trupul/ îmi ocup carnea/ trec prin spaţiu/ fără adieri sau valuri de frig/ în urma mea/ nici o hîrtie nu se ridică-n picioare/ pipăi golul/ sau trec prin el/ (…) / glonţul turnat pentru inima mea/ umblă rătăcind prin lume/ mă caută fără odihnă/ (…) / mîine voi afla uşa camerei/ smulsă/ hîrtii împrăştiate pe toată cîmpia/ lebede lipsite de zbor/ pete pe faţa nevăzută/ poeme sinucigaşe” (Glăsuirea bufonului)

Existenţa efemeră îl revoltă pînă în măduva oaselor: “de la zero pornind/ cu gura închisă/ cu încredere/ cu disperare/ pornind şi pornind/ într-o mie de sensuri/ – atîtea se pot întîmpla –/(…) / starea de zero/ stare şovăitoare/ cuprinsă în lipsa de sens/ stare din care pornim/ cu picioarele goale“ (Pornind de la zero)  Pe pămînt viaţa trece fără nici un sens şi universul se întunecă apocaliptic: „de jur împrejur era întuneric/ deasupra era întuneric/ mereu era întuneric/ întuneric păstos/ îţi intră în gură/ în urechi/ te lovea peste ochi/ nu ştiai în ce parte mai poţi/ să te mişti/ un întuneric de fier/ peste inimi şi minţi” (Intrarea în apocalipsă)

Omul este captiv în viaţa efemeră din care nu există nici o speranţă de evadare, trăim ca într-o Vale a plîngerii: “un voi scăpa niciodată de mine/ de sîngele meu/ de umbră de suflet de creier/ iată închisoarea/ teribilă în care mă aflu //(…)// faptele/ nu mai au importanţă/ e doar aparenţă/ e doar aparenţă/ iubirea/ mîinile/ marea/ aparenţă/ mişcarea/ starea pe loc/ sufletul/ nervii / aparenţă şi goană/ umbră a umbrei/ letargie şi vis” (Prim plan sau alternanţa memoriei)

Pornind din aparenţă (starea de zero), autorul pătrunde în esenţa realităţii, cercetînd-o cu ochi critic. Dar nici aici nu găseşte izbăvirea. Ameninţat continuu cu extincţia, omul se simte anonim, insignifiant: „numele meu nu se strigă/ numele meu este Nimeni/ stig, strig şi plîng/ strig şi răsucesc în suflet// cuţitele durerii/ de moarte cu totul/ salvîndu-mă moartea/ pre moarte călcînd” (Groapa comună)

Dumnezeu pare îndepărat şi nu intervine salvator în viaţa omului: „împărăţia cerurilor/ nu-i dată/ omului/ spre mîntuire/ nu-i dată nici spre împăcare”  (*** din volumul Arta nostalgiei)

Din punct de vedere gnoseologic, la Cassian Maria Spiridon, esenţele (credinţa, iubirea, viaţa, moartea) ţin de domeniul aparenţei fiind supuse aceleaşi curgeri nesfîrşite: „înlăuntru/ la fel ca afară/ unii învaţă la şcoală despre viaţă/ alţii îşi văd de-ale lor amare păcate/ între timp (cum era de aşteptat)/ nu se întîmplă nimic/ dacă nimicul ar putea să se-ntîmple/ între timp/ ţîşnesc lacrimi/ (de unde rezultă:/ glandele funcţionează normal)” (Tristeţea şi singurătatea lui unu)

Poetul damnat încearcă să se înalţe spre transcendent, să-l prindă pe Dumnezeu de un picior, dar mereu i se dă peste mîini şi degetele i se transformă într-o rană sîngerîndă.

Cassian Maria Spiridon aparţine spiritelor hiperlucide, deziluzionate de viaţa care ne-a fost dată. Trimiterea la unele fapte concrete, amplifică angoasa ontologică.

În concluzie, pentru poet, aparenţa şi esenţa sînt consubstanţiale şi efemere. Numai schimbarea este eternă. Imaginarul un are relevanţă.

Limbajul alb, dur, aspru, rece, apropiat uneori de urlet, sînt caracteristicile stilistice specifice. Singurătatea, presimţirea neantului şi apocalipsei trăite dramatic, constituie dramele lucidităţii excesive. Fantezia dictatorială trage cortina.