POEZIE FRANCOFONĂ CONTEMPORANĂ
Din lirica africană
Lydie Myriam Mbossa (1966, Brazzaville, Congo)
Născută în Brazaville, Lydie Mbossa şi-a desăvîrşit studiile în Franţa. Mamă a patru copii, a aşternut poeme pe hîrtie timp de mai bine de 20 ani, cadou pentru aniversările prietenilor… Întîlnirea fericită cu cineastul Dom Pedro de Angola a dat alt sens talentului său; prieten comun, acesta a sfătuit-o să-mi ceară părerea.
Traducerea poemelor de mai jos este o primă intenţie de încurajare şi promovare a temelor liricii prietenei noastre congoleze, dominantă desprinzîndu-se dorinţa de restabilire a armoniei pierdute pe continentul natal.
Eu, Fată din adîncul Africii mele, Ngala-Obondo
În sunet de tam-tam şi pîntec gol, mă legăn în ochii tăi.
Ploaia nu mai are mistere pentru africana ce sînt…
Îmi voi mai vedea, oare, Bunica, aprinzînd focul?
Din înaltul zgîrie-norilor, îmi înclin fruntea pentru a fi
Toate aceste amintiri ce-mi alină mîhnirea.
Cocoşul[1], străjuind pe turlă, nepăsător chemării mele,
Tremură în bătaia vîntului cald, rece, călduţ, inert.
Să uităm cine sîntem, părînd că sîntem!
Stinşi de tristeţe, mai bine,
Decît cuprinşi de robia cerinţelor unei palide lumi.
Africa mea, lumina ta străluce în inima şi-n sîngele meu!
Şi dacă îmi va fi dat să mă abat de la rostul meu,
Fie ca Domnul să mă cheme, pentru a-L sluji şi venera…
Fată plecată din adîncul Africii mele, cu faţa însemnată,
Cu sînii goi şi sexul excizat, mă simt dorită, preţuită…
De ce trebuie să plîng oare, pentru a mă salva?
Ah, soare vrăjmaş! Ce poate fi mai plăcut decît bucuria de a-ţi simţi arşiţa?
Încălzeşte-mi pe viaţă inima, să nu te uit nicicînd…
Imn Iubirii
Sînt fericită,
Sînt bucuroasă că sînt,
Bănuiala mi-a fost smulsă de blînda-ţi lacrimă,
Privirile haine nu mi-au stins încrederea în om…
Şi ce ne-ar putea mîna mai departe,
De nu speranţa de-o zi mai bună?
Din tine îmi iau seva trăirii, în tine îmi aflu binele…
Ghimpele din rădăcini mi se-ncovoaie sub puterea noului veac.
C-o mînă sap pămîntul pentru a-l întîmpina,
Cu cealaltă gravez hieroglife în marmură,
Stavilă uitării…
Slavă mamei ce va şti să nască fără de păcat!
Slavă tatălui ce-şi va ascuţi lancea pentru izbîndă!
Slavă neamurilor ce ştiu asculta tăcerea străbună!
Amintiri din copilărie…
Joacă-te, scump odor, de drag de vise şi de-ai tăi!
Cîntă mamă bună, să nu mă înstrăinez de tine!
Ce vrem pe Terra dacă nu bucurii pentru cei dragi?
Putem îndura, oare, precum Domnul, durerile terestre?
Trăirile mele, ce seamănă alor tale, caută
De ce-ul acestui cotidian banal nestăvilit…
Mîine e o altă zi şi azi revine mereu,
Mîhnit de soarta nefericită a semenilor noştri,
Încrezător în viitorul pruncilor noştri.
Africa, dragostea mea, te port în piele şi în sînge!
Cîntă-mi aria sărbătorii ce ne adună în jurul focului!
Alungă-mi din gînduri acest nou univers nepăsător!
Redă-mi culorile şi poartă-mi paşii…
Pentru tine, voi şti să nu-mi uit trecutul,
Căldura ta izvor mi-e de fericire şi de bine…
De ce ne-ai lăsat să mergem către altă stea?
Nu mai aveam nimic oare, altceva de sacrificat,
Decît propriile noastre vieţi?
De ce ne mustri? Ce nu ne ierţi? Sărăcia ta?
Fraternitatea ta? Tradiţia ta?
Opreşte masacrul şi întinde-ne iară braţele tale!
O, Stăpîne ceresc, fă ca Africa să redevină
Leagăn de speranţe!
Maud, copila mea
Îmi iau pruncul în braţe,
Îi ascult inimioara fremătîndă
Şi spun: Doamne, îţi mulţumesc!
Uitînd plînsetele toate,
Trezirea mi-e bucurie,
Atît de dor mi-era de a o dezmierda…
Cu ochişorii-nchişi, pare că visează
La lumea noastră cea fericită!
Oglindă îţi voi fi,
Clepsidră măsurînd adevărul…
Cînd vei fi disperată,
Îţi voi face din durere curcubeu,
Ca tu să nu fii niciodată tristă.
Tu, Maud, copilă,
Şi voi, prunci ai Terrei…
Unei prietene, unei surori
Dacă mi se va spune într-o zi, să renasc
Pentru o viaţă mai bună, voi zice:
„Cuvîntul nu-i nimic, cît mantia-i este golaşă”…
Totuşi nu voi avea decît o singură dorinţă:
Să aflu floarea al cărei parfum să mă-mbete veşnic,
Să aflu suflul ce ştie să-mi aline durerile,
Să aflu soarele ce-şi îndeamnă razele să nu mă sugrume,
Să aflu cîntul ce-mi alungă mîhnirea,
Să-mi aflu sora geamănă pe care nu am avut-o nicicînd.
Şi toate aceste cuvinte vă vor dezvălui sora ce vă sînt…
Inimă beată de speranţă
Cînd veni-va ziua aceea, liberă vreau să fiu.
Cînd suna-va victoria, sprijin nu-mi vreau doar lacrima.
Lung e drumul către soartă,
Iar zarea, umbrită de piedici contrare,
Nu lasă luptei decît prea puţină mlădiere.
Zi de zi, pasul se vrea tînjind după lumină,
Noapte de noapte, în penumbră, ruga curge şuvoi.
Viaţa nu-mi aparţine, şi această părere mă face nevăzută,
Îmi inundă fiinţa cît mă confund una cu cauza…
Să-nceteze mîrşăvia! Să moară utopia!
Cu ochii înspre cer, respiraţia îmi atinge zenitul, suspinînd prelung…
Să-nvingă, fără vărsare de sînge, pentru un singur preţ, Libertatea mea.
[1] Cocoşul (le coq) este simbolul Franţei libere (n.t.).