DORINŢĂ
Să rătăceşti, Doamne, cutia
mea cu pământ
singurătatea îşi are legile ei
e greu când se crapă de ziuă
peste cerul din mine
iarba trimite scrisori în
propoziţii scurte
nu ştiu să mă rog
nu ştiu să cer
car această casă ca o
fantomă
şi îngerii plâng agăţaţi de
rochia femeii în roşu
după ce mi-a privit răsăritul în
ochi
cântecul păsărilor cunoaşte tremurul frunzelor
am aflat cum morţii i se
potrivesc toţi pantofii
şi, cum niciun plâns nu arde
ca lacrima Ta.
DOR DE CIREŞE AMARE
am ochii unui poem nescris
prin inima mea trece soarele
desculţ
la marginea luminii a sădit
o grădină
cât dor de cireşe amare!
când lumea îşi cerne seninul din nisip
în ochii mei adumbriţi se adună păsări
liniştea e ca o zi pe care mi-o amintesc până la
amănunt
POEM DESCULŢ
ca o copilărie prea scurtă
ca un cerşetor
la marginea timpului
îţi voi dărui
o pereche de pantofi
cu tocuri înalte să înveţi
cum se calcă-n picioare
sufletul lumii
până când sângele difuz
va colora lumina
va învăţa cuvintele să cânte
dincolo de urlet
până când nu va mai fi
nimic de neînţeles
în tot înţelesul acesta.
VIS CU SANDALE ROŞII
în pereţii de beton liniştea se despleteşte
până la farduri
lipindu-mi amărăciunea de podele
cu nişte degete de greieri degeraţi
învăţ să plâng
şi să contemplu asfinţitul
(doare mai puţin decât o rătăcire
prin
hăţişul de zâmbete sparte)
aerul mă toarce sacadat şi grav
ca un bolnav de tuberculoză
întind palmele şi tu te afunzi în durere
ca-ntr-un vis cu sandale roşii
(dincolo de tot întunericul ăsta
aş putea să inventez altceva de exemplu
un ritual cu nebunii lumii rânduiţi
pe aceiaşi sfoară sau să învăţ
un şarpe de pripas să danseze
la toate festinurile sfinţilor)
o femeie şi un bărbat au început să încolţească
lângă pământul acestei singurătăţi răsturnate
şi toate acestea pentru nişte sandale roşii”
*
Flutură sufletul ca o apă înmormântată în
celălalt pământ
pui de mierlă un înger
caută lumină în oraşul prin care
a plouat prea devreme
niciun pustiu nu-şi toceşte degetele numărând
zile impare