UN COPAC NUMIT CUVÂNT
Fiecare cuvânt un copac,
uită deşertul în care-a crescut
soare cu pecetea lui David pe frunte,
în miezul furtunii,
ca peştii înotăm prin propriul sânge –
jucăm Braşoveanca încătuşaţi câte doi,
cât toamna mai calcă răscrucea
la ceas de amurg,
primită ne fie-aşadar pătimirea!
rugul în flăcări plin de cuvinte,
avizierul pe care-am scris veşnicia
cu pixuri de lut –
zădărnicie sunt toate,
cenuşă de presărat sub pescăruşii de apă,
nimic nu datorăm lumii,
nimic acestui copac fără cer pe deasupra,
fără un dumnezeu în care să ne-nfingem unghiile
când duminica trage să moară.
PÂINEA DE TOATE ZILELE
Fireşte că sunt vie,
doar mă hrănesc din pământul
în care sângele s-a strâns ca un ghem,
pe aceste meleaguri,
strămoşii au luptat pentru mine,
pieptul lor învelit în pânză de in
a sorbit vârful lancei
cu o demnitate pe care eu, cea de azi,
n-o mai cunosc,
poate-am murit odată cu ei –
lângă stejarul bătrân,
un cioban mi-a cântat din fluier prohodul
şi graurii au presărat peste mine
boabe curate de grâu,
ce fel de gânduri sunt acestea, mă-ntreb,
la ceas de restrişte
nicio pasăre nu-şi doarme decent despletirea,
cum să nu fiu vie,
când sunt pâinea cea de toate zilele,
pe care-o-mpart mişeleşte sărmanilor şi bogaţilor,
în acelaşi procent?
NIGHTS IN WHITE SATIN
Chiar de m-aş teme de moarte,
nimic n-aş schimba,
sub glugă ascuns, acelaşi zâmbet pe feţele mirilor
după douăzeci de ani şi mai bine,
un fel de „Nights in white satin”
cu refrenul schimbat,
galbenul nostru mă tulbură în amurg,
ia-ţi chitara, iubitule, cântă-mi de lună,
cu jumătatea ucisă
nu mai percep dezacordul.
SĂRUT SUB EIFFEL
Târziu pe trotuarele din Paris,
în ceainăria lui Jean
ceştile şi scrumierele goale,
ce n-aş da să mai ningă o dată
pentru sărutul nostru de sub turnul Eiffel,
primul sau ultimul,
tot ce-a fost după, nu mai contează,
hai să traversăm împreună oraşul,
buzele noastre să-ntâlnească-n secret
aburul cald,
deasupra unui balcon cu muşcate,
Dumnezeu să ne picteze-n acril
tânguirea.