PĂDUREA TOAMNA
Cerul a migrat dincolo
de polenul florilor
şi arama ţigancă nomadă
îşi zornăie banii în plete.
Ochii de pe tulpinile mestecenilor
lăcrimează sub pleoapa vîntului
şi pe degetele umede ale tăcerii
corbii par verighete de smoală.
Doar brazii-şi mai ţipă
zîmbetul verde
îngînaţi de şoaptele albastre
ale pămîntului.
Dar de unde ştim noi
că izvoarele
nu sînt plînsul limpede
al brazilor striviţi
de atîta nemoarte…
ARAMĂ
O barcă de aramă
pluteşte între malurii pelerine
cărăuşind esivale culori
spre un port de aramă,
ploaia descîntă în surdină
legînd rîurile cu un cer
ce musteşte aramă,
iar curcubeele exilate
sub buza ulcioarelor
smălţuite cu aramă,
par arcade unicolore
arcade de aramă.
MONTANĂ
Un şoim tae poteci
în largul cerului
şi coasa ascuţită
a aripilor lui
cîntă lovind curbat
in coiful soarelui.
Spirale verzi se-nfig
în margini de furtuni,
mai cade cîte-un zvon
din neştiute Lumi
şi turme de argint
călcînd în iarba densă
adaugă prinos
la pacea grea, imensă.