Gabriela PACHIA

Lacătele nemuririi

Această lacrimă,

cu pleoape îngeruite de un secol,

purtînd pe piept

decoraţiile de rigoare,

este tatăl meu…

 

Această lacrimă,

căzută dintr-un geamantan cenuşiu,

împachetat în grabă,

într-o limbă străină,

este mama mea…

 

Aceste lacrimi,

strigînd printre fisurile istoriei,

dîndu-şi întîlnire

în miezul de fier al patriei,

sunt bunicii mei…

 

Această lacrimă,

cu dealuri veline şi văi

rodind roş-galben-albastre rime

şi stindarde carpatine,

este omul meu…

 

Această lacrimă,

dînd şah-mat timpului,

arzînd pe obrazul adevărului

ca săgeata iubirii,

este copilul meu…

 

Această lacrimă,

deschizînd toate lacătele

cu cheia sol a firului

de traista-ciobanului,

este copila mea…

 

Această închisoare de lacrimă,

veche de un secol,

căzută dintr-un geamantan

printre fisurile istoriei,

cu dealuri, rubine

şi rime-săgeţi carpatine,

arzînd adevărul iubirii,

deschizînd lacătele nemuririi

cu un fir de traista-ciobanului…

 

Cum sună ploaia…

Cum sună ploaia printre borne,

printre muguri curioşi,

pe zorindele aripi arcuite-n zbor,

pe turle şi-n jgheaburi,

pe corole şi irişi…

Cum se aude liniştea-ecou

în porii nefiinţei,

în amurg vom curge printre pietre,

printre muguri somnoroşi,

pe aripi frînte în turle şi-n jgheaburi,

pe corole fără irişi…

Dar eu, eu sunt aici…

Dacă nu ajung în somnul tău pe înnoptat,

priveşte înregistrarea video,

pe raftul de sus al timpului trecut.

De nu vin pînă la miezul nopţii,

caută fotografii color, coperţi,

diapozitive, în cutia ta neagră.

Dacă rămîn acolo şi peste noapte,

mă găseşti printre rîndurile de crăiţe.

Dacă nu sosesc nici la solstiţiul de iarnă,

aruncă repede năvodul în inima ta,

între două revărsări ale pămîntului roşu

s-ar putea să fi rămas privirea mea.

În cel mai rău caz, deschide dicţionarul

la litera arhanghelilor…

Cum sună ploaia…

 

Broboade de humă

Susură picăturile zdrenţuite ale amintirilor

printre ceţoase cruci cu umeri gîrboviţi

de lăsata lemnului, de uitarea-uitării,

pe sub brazi chirciţi de moroii dealului,

la urechea nucului înstăpînit peste clanuri de pelin,

la o ochire de trenul spre marile capitale…

 

Broboade de humă plîng fii şi soţi neglijenţi,

plecaţi să cosească vrejul timpului,

dornici să sădească pruni pentru languroasa zare,

să mîngîie tulpanul văilor, bretonul livezilor,

să îmblînzească fantasmele tolănite-n rîu,

să creştineze durerea plopilor, a rugilor de mure…

 

Broboade de humă rămîn în ogradă

să descînte prichiciul, buza fîntînii cu glanţ,

mîţele sticloase, golumbii neostoiţi din podul de tablă,

protofotografiile de nuntă, lămîiul înmărmurit

în gura beciului, ploaia de aur − destrămată strajă porţii

cu scîrţ, cîinele casei juruit de lanţ…

 

lîngă turla bisericii…

să rodească lănci de iris

aşteaptă icul primăverii

Broboade de humă