Răni nevindecate

Ne-am aşezat tăcuţi

şi cuminţi

lîngă muntele sfînt

aşteptăm să pogoare un sfînt

să ne înveţe cum să trăim

timpul, martor fidel

aleargă cu noi

paşii lui repezi ne duc

pe drumuri deşertice

răsuflăm uşuraţi

după ce am fost trecuţi

prin vămi şi munci

ce vremi de bejenii trăim

şi ce trist legămînt

cu soarta nuntim

parcă am fi umbre tîrzii

ale unui blestem;

să ne aşezăm din nou

tăcuţi şi cuminţi

pe un tărîm însorit

să frîngem în noi dureri

cele purtate prin vremi

şi pe cele ce vin

în munţii aceştia înalţi

să iubim izvoarele

cu ape reci şi limpezi, zglobii;

cu iz de răşină în nări

să alergăm spre sihăstrii

ca spre oazele de linişte şi pace

fiinţa întreagă o clipă măcar

să guste extazul mistic

să privească spre ea însăşi

pînă o să ardă cu nemurirea

nestinsă lumină în lume…

iul-2005

 

unele sunete le aud

pe altele le intuiesc

chiar acum urlă pămîntul

sub cerul înstelat

o stea stingheră pe cer

plînge licărind în lumină

lacrimi de foc varsă văzduhul

cheamă străinul din mine…

11-iul-2005

 

genuni care dispar

în fiecare dimineaţă

lasă orizontul stingher

şi pămîntul în lumină

voci străine se pierd în depărtări

culori născute din razele de lumină

pastelează colinele

din raze de lumină

nestinse iubiri înveşnicesc

albite de timp

ard tîmplele

heruvimi pogoară în lume

să ne lumineze calea…

13-iul-2005

 

am regăsit apele mării

liniştite dar reci

în valuri timide

tresărea solemn

întinderea-i nemărginită

meduze nenumărate

pluteau cu trupul lor gelatinos

totul, parcă, trecea în fluid:

iubirea mea pentru mare

gîndul neliniştit

frînturi de vis

întreaga fiinţă

sleită de puteri;

ba chiar şi rostirea

născută pe buze

murea şi ea

ucisă de ape;

marea părea

un imens mormînt

de trupuri şi idealuri

în linişte pregătea furtuna

în abisul somnolent

zac nelinişti nenumărate

doar apele mării le ştiu

şi simt răsuflarea-i rece…

Ef. Nord 21-iul-2005

 

amiezile zilelor dogorîtoare

înveninează trupul

călătorului rebel

pe o masă ca de jeratec

paşii lui grăbiţi mărşăluiesc

tălpi însîngerate

trupul ofilit

şi un gînd negru

toate înclin spre nebuloasa

apelor învolburate

mai mult înspăimîntă gîndul

că se năruie cerul

pe pămînt cad stele

încingînd destinul

seamănă a apocalips

– ce tristă pare marea

neagră de durere

îşi trece-n ape tot păsul

şi-n spume nerostitele cuvinte…

Ef. Nord iul-2005

 

La răsărit lumina

stă de veghe

spre seară apune

apoi apasă pleopa nopţii

pe tărîmuri îndepărtate

– ce ispită e întunerecul!

un cerc de foc străpunge

văzduhul în ascuns

pe luciul apei stele lucesc

pe ţărm stau singur

nici nu mai ştiu

cît timp a trecut

de cînd sînt trist şi singur

pe un ţărm pustiu

aş vrea să mă afund

cu apele-n abis

pe lac, în noapte

taine să dezleg

un pescăruş dă din aripi

pare rătăcit

apoi spintecă văzduhul

revine ostenit pe ţărm

iar lacul pare liniştit

şi atît de întunecat

parcă-i un imens pustiu

prin care nu mai trece nimeni

nici vînt, nici păsări călătoare

nici o făptură ce se mişcă

nici chip, nici stare

doar lumina stă de veghe

raza ei din cer străluceşte pe ape

seară de seară…

Techirghiol iul-2005