Vasile BURLUI

Imperator

Motto: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor,  toate sînt deşertăciuni”

 

Sînt împăratul cerului şi al pămîntului,

Stăpîn al artelor magice şi al cuvîntului,

Stăpînesc păduri, cîmpii şi chiar dealuri

Şi fluvii tumultoase curgînd între maluri.

 

Stăpînesc fulgerul din înaltele ceruri,

Ploile verii şi asprele geruri.

Sînt împăratul gîzelor şi al furnicilor,

Imperator recunoscut în clanul aricilor.

 

Ridicînd pînă-n înalturi colb sideral,

În larma de cîini vagabonzi din satul astral

Pe galactice uliţi cînd îmi port eu alaiul,

Mulţimea şopteşte uimită: ,,acesta e craiul!”

 

Admiraţi-mi mantia cusută din frunze de boz

Şi tunica splendidă din tulpini de rogoz,

Frumoasa ghirlandă din vrejuri de volbură,

Dar ce minunat palat am clădit într-o scorbură!

 

În mîna mea augustă port sceptrul aurit,

Pedeapsă pentru acei ce mai au de clevetit.

…Acest dar dintr-o regească întîmplare

De fapt a fost o creangă căzută în cărare.

În coroana mea sclipesc în chip de mărgăritare

Pietre şi scoici adunate din rîu sau din mare,

Cireşele roşii, petunii culese din grădinile poştei,

Agăţate toate acolo ca să se bucure proştii.

 

Aezii şi tot natul îmi cîntă mereu osanale

În sirinx de trestii sau stridente ţimbale.

Nu luaţi seama la cei ce prin colţuri vă spun:

,,Desigur, acest presupus împărat e nebun!”

 

Carnet de reporter

(scherzando ma non troppo)

Un peisaj de toamnă dezolant,

Cu plopii desfrunziţi şi-un pod rulant,

O fată care vinde struguri dulci,

Şi-un drum neasfaltat ce duce la Tecuci.

 

O veche fabrică, dărăpănată, fără paznic,

Un cîine vagabond rînjind slugarnic,

Un stol de vrăbii pe o grămadă de gunoi

Şi un acar trezit de-atîta tărăboi.

 

Cale ferată pînă într-o poartă

Ce nu se va deschide vreodată,

O firmă jerpelită atîrnată-ntr-un cui

Nemaitrezind oprobiul nimănui.

 

O turmă amestecată, de capre şi de oi,

Într-un toiag, păstor uitîndu-se la noi,

Pe margine de şanţ, bătrînă torcînd caer,

Şi-un dor de Europa plutind perfid în aer.

 

Cîntul tăcerilor

 Mamei

În fiecare noapte ascult cîntecul tău de tăcere,

Sau poate că tăcerea ta este un cîntec

Acoperit sub bolnave cuvinte, sub durere,

Răscolindu-se-n piept, răsucindu-se-n pîntec,

 

Alergînd nebun deznodat peste cîmpuri,

Prin pădurile arse de pîrjolul uitărilor,

Risipind spaimă prin visuri, prin lucruri,

Adormind în pagina din Cîntarea Cîntărilor.

 

El poartă cu sine de-a pururi pecetea tăcerii

Cu deget nervos apăsat peste buze,

Cu neliniştea crudă dinaintea plecării,

Cu tonuri prea sumbre pregătit să acuze.

 

Ascult cîntecul acela atît de tăcut,

Ca şi cîntul sorilor rătăciţi pe elipse abrupte,

Răsunînd în tăcerea de glas prefăcut

În temple păgîne cu însemnele rupte,

 

Murmurat în tăcere lîngă vatra de lut,

Ca un descîntec de deochi sau de boală,

Pîngărit cu anatemă de păcat nefăcut,

Un cînt al durerii, un cînt de răscoală.