Aristotel în Poetica sa, defineşte tragedia drept imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu poves­tită, şi care stîrnind mila şi frica săvîrşeşte curăţirea acestor patimi.

În acelaşi timp, imitaţia de care ne ocupăm fiind imitaţia unei acţiuni, realizată de cîţiva eroi, iar aceştia deosebindu-se în ochii noştri după caracterul şi judecata fiecăruia (elemente după care, îndeobşte, se cîntăresc faptele individuale), urmează că pricinile acţiunilor sînt două, caracterul şi judecata, şi că, la rîndul lor, acţi­unile hotărăsc fericirea ori nefericirea oamenilor. Este catharsis-ul, termen grecesc, tradus prin purificare, prin care sufletul este curăţat de orice pasiune, depăşind imanenţa, spre a accede spre mai înalt.

În Retorica, Stagiritul explică mai pe larg ce înţelege prin teamă şi milă. Citim în capitolul V din Cartea a II-a despre teamă ca fiind o suferinţă sau o tulburare, cauzate de reprezentarea unui rău viitor care poate provoca distrugere sau suferinţă; căci oamenii nu se tem de toate relele, ca de exemplu, dacă o persoană va deveni nedreaptă sau înceată la minte, ci de toate cîte pot aduce ori suferinţe grave, ori distrugeri, iar aceasta dacă ele apar nu îndepărtate, ci apropiate, încît să se împlinească. Căci oamenii nu se tem de cele care sînt foarte departe; toţi ştiu, de altfel, că vor muri, însă moartea, nefiind aproape, nu se îngrijesc deloc de ea. Dacă tocmai aceasta este teama, atunci lucrurile de acest fel care provoacă teama sînt în mod necesar toate cîte par să aibă o mare putere de a distruge sau de a cauza pagube ce tind să provoace, la rîndul lor, o suferinţă mare. Peste cîteva zeci de rînduri, tot pe această temă, precizează şi în ce condiţii teama provoacă mila: „În general vorbind, sînt de temut toate cele care, cînd se întîmplă, sau urmează să se întîmple altora, sînt capabile de a provoca milă”.

În aceeaşi Carte din Retorica, la capitolul 8, citim despre milă ca fiind o suferinţă anume, resimţită din cauza unui rău manifest, distrugător sau dureros legat de cel care nu merită să fie atins de el, şi pe care un om s-ar aştepta să îl îndure el însuşi, sau vreunul dintre ai săi, iar aceasta, cînd răul pare aproape.

Sîntem atenţionaţi şi asupra contextului în care oamenii sînt miloşi, cînd socotesc că există nişte persoane virtuoase; căci cel care gîndeşte că nu există nici una, va considera că toţi sînt demni de nenorocirea lor. Şi, în general, cînd un om este dispus astfel încît să îşi aducă aminte că asemenea rele i s-au întîmplat lui, sau vreunuia dintre ai săi, ori să aştepte să i se întîmple chiar lui, sau vreunuia dintre ai lui.

Pe aceeaşi temă, în Poetica la capitolul XIII şi în consonanţă cu cele din Retorica la suferinţele fundamentale cuvenite a fi provocate de tragedie, este adăugată omenia, urmată de milă şi frică.

În continuitatea viziunii aristotelice asupra omeniei, Kant, vorbind despre însuşirea sublimului şi frumosului la om în genere, consideră că, dintre însuşirile morale sublimă este numai adevărata virtute: „Virtutea autentică nu poate fi grefată decît pe principii, care, cu cît sînt mai generale, cu atît mai sublimă şi mai nobilă o fac. Aceste principii nu sînt reguli specu­lative, ci sînt conştiinţa unui sentiment ce sălăşluieşte în orice suflet omenesc şi care se extinde mult mai departe decît o cer motivele speciale determinate de milă şi amabilitate. Cred că sintetizez totul dacă spun că e vorba de sentimentul frumosului şi al demnităţii umane. Primul este temeiul unei generale voinţe de bine, cel de al doilea – temeiul unei stime generale, şi, dacă acest sentiment ar atinge deplina desăvîrşire în vreuna din inimile omeneşti, atunci omul respectiv s-ar iubi şi s-ar stima într-adevăr şi pe sine, dar numai în măsura în care este şi el unul dintre ceilalţi, anume dintre cei asupra cărora se revarsă sentimentul lui cuprinzător şi nobil”.

Ideea de sublim kantiană este dezvoltată de Friedrich Schiller, unde aflăm un autentic imn dedicat omului, fizic atît de uşor destructibil, dar cu o invincibilă putere morală în faţa nesfîrşitelor primejdii de moarte: „Su­blimul nu se întemeiază aşadar nicidecum pe învingerea sau suprimarea unei primejdii ce ne ameninţă, ci pe eliminarea ultimei condiţii, singura în care poate exista primejdie pentru noi; căci sublimul ne învaţă să considerăm partea fizică a fiinţei noastre ca pe un lucru natural exterior, care n-are nimic şi în nici un fel de a face cu adevărata noastră per­sonalitate, cu eul nostru moral”.

Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăţă sufletul întru sublimul şi frumosul care prin poem ne despart de patimi, de invazie acaparatoare a contingentului.

Epopeea lui Ghilgameş, mai veche decît Biblia, creată cu un mileniu şi jumătate înaintea poemelor homerice, în Mesopotamia, ţara dintre Tigru şi Eufrat, narează vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş, regele legendar al Urukului. De multe lacrimi şi suferinţe are parte eroul nostru odată cu moartea prietenului de nedespărţit Enkidu. Sînt descrise încercările regelui de a-şi scoate din Infern prietenul, toate fără succes. Ghilgameş merge în templu şi se roagă pe rînd zeilor care nu-i răspund, doar Ea îl ascultă pe rege care varsă lacrimi.

„O, tată, o, Ea, iată că pukku a căzut în Infern/ iată că mikku a căzut în Infern;/ de s-ar putea sa se întoarcă Enkidu din Infern!/ căci nu soarta   l-a răpit, nu o stafie l-a răpit, ci pămîntul l-a înghiţit;/ nu vreo unealtă a neînduplecatului zeu Nergal l-a răpit,// ci pamîntul l-a înghitit;/ nu ţărîna pe cîmpul de luptă al vitejilor a muşcat, ci pămîntul l-a înghiţit.”/ Ea, tatăl, spuse viteazului Nergal:/ – „Deschide acum borta care duce în Infern,/ ca să iasă duhul lui Enkidu din Infern!/ şi să poată sta de vorbă cu fratele lui!”/ Viteazul Nergal deschise borta care duce în Infern,/ duhul lui Enkidu, ca o suflare, ţîşni din Infern./ Ghilgameş şi cu el începură să vorbească:

IV

– „Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,/ spune-mi care-i legea lumii subpămîntene pe care o cunoşti!”/ – „Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:/ Dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpămîntene pe care o cunosc,/ te-ai porni pe plîns!”/ – „Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plîns!”/ – „Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale,/ este astăzi prada viermilor, ca o haină veche./ Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale,/ este astăzi acoperit cu pulbere./ Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere,/ Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere.”

Cunoscute sînt plîngerile profetului biblic Ieremia, viziunea lui asupra nenorocirilor ce vor cădea asupra Ierusalimului pentru păcatele sale. Grea suferinţă-i provoacă profetului pierzania Cetăţii:

8. Şuvoaie de apă lăcrimează ochiul meu, din pricina prăpădului fiicei po­porului meu.
9. Ochiul meu varsă lacrimi fără încetare, căci nu este uşurare,
10. Pînă să se uite în jos şi să privească Domnul din ceruri.
11. Ochiul meu mă doare din pricina fiicelor cetăţii mele.
12. Ca pe o pasăre m-au vînat fără cuvînt vrăjmaşii mei.
13. Au vrut să nimicească în groapă viaţa mea, şi au aruncat cu pietre în mine.
14. Ape năvăleau peste capul meu şi cugetam : «Sînt pierdut!».
15. Chemat-am numele Tău, Doamne din groapa cea mai dedesubt.
16. Tu ai auzit glasul meu: «Nu astupa urechea la suspinul şi strigătul meu».
17. Tu erai aproape în ziua cînd Te-am strigat şi ai zis: «Nu-ţi fie frică!».
18. O, Doamne, Tu ai judecat pricina mea, Tu ai izbăvit viaţa mea!” (Plîngeri 3,48-58).

Exilat în anul 8 d.H. la Pontul Euxin, grele lacrimi varsă şi Ovidiu în Elegia a III-a din Tristele, cartea I-a: „Cînd mi-amintesc de noaptea grozavă, de demult,// Simt cum mă potopeşte al plînsului tumult,/ Potopitoare lacrimi se scurg şirag, şirag./ Atunci eu părăsit-am pe veci al Romei prag!”.

Şi Enea, ajuns la ţărm, după un ospăţ bogat din cerbii ce-i vînase, îşi plînge soţii pierduţi, ne spune Virgiliu în Eneida: „…Cu hrana/ Ei se-ntremează şi, lungiţi pe iarbă,/ Se-mbuibă cu vin vechi şi carne grasă./ După ce, astfel, îşi alină foamea/ Şi masa ei o strîng, atunce numai/ De soţii lor pierduţi vorbesc tot timpul/ Şi-i plîng pe ei; cînd speră, cînd li-i teamă;/ Ei stau la îndoială: ce să creadă?/ Că mai trăiesc ori îşi găsiră moartea/ Şi nici n-aud că sînt chemaţi pe nume”.

Sînt lacrimae rerum (Sînt lacrimi pentru nenororcirile noastre) îi spune Enea prietenului credincios Achates după vizitarea unui şir de imagini cu războiul Troiei.

În Psalmul 136 (Aleluia) citim: „La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion. în sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre. Ca acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cîntare, zicînd: Cîntaţi-ne nouă din cîntările Sionului! Cum să cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin?” (Ps. 136, 1-4). Psalm tradus mirabil de Mitropolitul Dosoftei şi publicat în Psaltirea pre versuri tocmită la 1673: „La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plînsăm,/ La voroavă de ne strînsăm./ Şi cu inemă amară,/ Prin Sion şi pentru ţară,/ Aducîndu-ne aminte,/ Plîngeam cu lacrămi hierbinte./ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate”.

Sfîntul Simion Noul teolog în Imnul 18, Învăţătura unită cu Teologic, despre lucrările iubirii sau despre lumina sfîntului duh, se nevoieşte în chemarea luminii dulci a iubirii Persoanei lui Hristos prin multe lacrimi: „Eu strig, mă înăbuş în dorinţa de-a o prinde,/ dar toate sînt noapte şi mîinile mele sînt nevrednice./ Uit de toate şi şed şi plîng/ nemaisperînd să o văd altădată astfel./ Dar cînd voi fi plîns mult şi voi voi să mă opresc,/ atunci venind în taină ocupă capul meu/ si mă pornesc lacrimile, neştiind cine este/ şi-mi luminează mintea cu o lumină foarte dulce” (traducerea Dumitru Stăniloae).

Dar prin izvor de lacrimi, ne spune Eminescu, mor dureri.

Petru Damaschin, în Învăţături duhovniceşti, spune: „Postul smereşte trupul, privegherea luminează mintea, liniştea aduce plînsul, plînsul botează pe om şi spală sufletul şi-l face fără păcat” (Filocalia).

Lacrimile ne curăţă, ne purifică inima şi ne luminează sufletul. Prin rugăciune multă vin lacrimile şi din cutremurarea cuvîntului în vers. „Mai întîi roagă-te pentru dobîndirea lacrimilor, ca prin plîns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El (Evagrie Monahul, Cuvînt despre rugăciune, 5, Filocalia).

Între cele nouă fericiri se află şi: Fericiţi sînt cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia.

Fără darul lacrimilor nu există curăţire de patimi.

Prin rugăciune şi poezie aflăm oglinda lacrimii în care să ne vedem sufletul.

O frumoasă priceasnă, Fii lacrimilor tale, se aude la slujbele ortodoxe, dar şi greco-catolice.

O măicuţă sfîntă

Te rugăm fierbinte

Să ne-asculţi de-a pururi

Marea rugăminte

Nu lăsa Măicuţă

Să pierim pe cale

Căci noi sîntem fiii

Lacrimilor tale…

Poezia, alături de rugăciune, este marele dar al lacrimilor.