Abstract:

Având în vedere abordările conflictuale ale roba′i-urilor (catrenelor) lui Khayyam, în acest articol s-a încercat, pe lângă o abordare a viziunilor comune, şi oferirea unei noi interpretări a roba′i-urilor. Prin urmare, a fost necesară atât o lecturare a catrenelor lui Khayyam, precum şi a scrierilor criticilor săi. Această abordare ia în considerare importanţa timpului în poezia lui Omar Khayyam, deoarece interpretarea corectă a timpului ajută în descifrarea conceptului metaforic de „vin pur”, pregătind terenul pentru o abordare adâncă şi o înţelegere pozitivă a catrenelor lui Khayyam.

Cuvinte cheie: timp, viaţă, moarte, vin

 

Ghiyas ad-Din Abu′l-Fath ′Omar ben Ebrahim Nishapuri[1], cunoscut sub numele de Khayyam s-a născut, după cum spun istoricii, în data de 18 mai 1048, şi a murit în data de 4 decembrie 1131. A fost unul dintre cei mai mari şi mai renumiţi poeţi ai istoriei Iranului de după Islam, faima sa depăşind graniţele şi străbătând tot globul. Khayyam este recunoscut ca fiind un poet raţionalist. „Khayyam s-a născut şi a compus poezii într-o perioadă în care împărăţiile se destrămau una după alta. Oamenii de ştiinţă, gânditorii şi mai-marii, deveneau, dintr-o dată, victimele unor criminali fără nume. Triburi nomade, sălbatice, de pe tărâmuri necunoscute, asaltau centrele de civilizaţie şi distrugeau vechea cultură iraniană. Acest fel de evenimente se petreceau în secolul al XI-lea: afluxul turcilor selgiucizi în Iran, războaie sângeroase şi demonstraţii misterioase de forţă ale unor secte de asasini periculoşi, care îşi întinseseră vasta reţea de capcane şi asasinate secrete în întregul Iran.”(1)

Khayyam a fost un adept şi un bun cunoscător al filosofiei lui Avicenna, catrenele sale exemplificând viziunea sa filosofică faţă de secretul existenţei şi faţă de destinul omului.

Hakim Omar Khayyam a devenit cunoscut mai degrabă ca poet al roba′i-urilor (catrenelor), poezii alcătuite din strofe de patru versuri, cu înţelesuri simple dar profunde, care lasă o amprentă puternică asupra cititorului. Zeyn al-′Abedin Motamen spunea despre structura roba′i-ului (catrenului): „Având în vedere grija şi deosebita atenţie pe care poeţii o acordau atât compoziţiei acestui tip de poem, precum şi respectării principiilor elocvenţei şi retoricii, se poate spune că astăzi catrenele alcătuiesc o parte importantă a literaturii iraniene, chiar dacă acest tip de poezie este mai puţin transpus în scriere în comparaţie cu altele. Grija şi deosebita atenţie în compoziţia catrenelor este deopotrivă obligatorie şi necesară, pentru că o poezie bazată pe patru versuri, cu siguranţă trebuie pe de o parte să fie lipsită de orice fel de imagini inutile, omagii şi alte tergiversări, de metafore vulgare, şi de cuvinte şi expresii neelocvente, iar pe de altă parte trebuie să aibă un conţinut nou, original. Dacă aceste reguli nu sunt respectate în versurile altor tipuri de poezii, cum ar fi odele sau gazelurile, acest lucru nu va da naştere unei mari probleme. Dar tipul de poezie care nu depăşeşte patru versuri, dacă nu se încadrează în aceste reguli, atunci ce merite poate să aibă? De asemenea, catrenul trebuie să se încheie în aşa fel încât să lase o amprentă puternică şi definitivă asupra cititorului. Catrenele bine făcute şi faimoase au, în general, aceste caracteristici.”(2)

Pentru o bună cunoaştere a lui Khayyam şi a catrenelor sale, încep prin a-l cita pe Khaqani (cel mai mare poet de qasida (odă) din literatura persană din secolul al VI-lea Hejira – secolul al XII-lea d.H.), care spunea aşa despre poetul catrenelor: „Pentru ca din moara lunii să iasă un bob sănătos precum Omar Khayyam, cerul şi stelele trebuie să se rotească o mie de ani.”

Pentru o bună cunoaştere a lui Khayyam, este nevoie cel puţin de analizarea cauzelor persistenţei catrenelor clasice în mintea oamenilor, iar pentru această analiză sunt necesare cunoaşterea şi înţelegerea atât a condiţiilor sociale din epoca lui Khayyam, a nobilimii şi originii ideologiei lui Khayyam, cât şi a sursei şi motivul apariţiei acestei origini.

Dată fiind importanţa timpului în viziunea lui Khayyam, în acest articol se va acorda mai multă atenţie analizei conceptului de timp în catrenele sale.

Fără îndoială, timpul şi vremea sunt cea mai mare bogăţie, un capital valoros şi unic, pentru omenire. Aceasta poate fi folosită la un nivel optim, în toate domeniile, pentru a progresa şi pentru a atinge cele mai înalte grade, materiale şi spirituale. Timp înseamnă oportunităţi, ore, zile, luni şi ani, şi chiar minute, secunde şi clipe. Folosirea timpului este cel mai mare câştig al omului, el poate, în timp, să-şi atingă ţelurile şi să obţină victoria în toate aspectele. Timpul este o piatră rară şi deosebit de preţioasă, a cărui valoare nu poate fi comparată cu nimic altceva.

Timpul este chiar viaţa omului, şi nicio altă bogăţie nu este mai presus decât aceasta, cu condiţia să fie instrumentul dezvoltării şi evoluţiei fizice şi spirituale. Altfel, aceasta nu mai este o bogăţie, ci o sursă a răului, adică instrumentul răului şi al nefericirii. Dumnezeu în Coran face un jurământ pe timp, considerând că valoarea acestuia stă în credinţă, în faptele bune, în răbdare şi cinste, altfel…

 

Pe amiază! Omul este sortit pierzaniei! Nu şi cei care cred însă, cei care săvârşesc fapte bune, cei care se îndeamnă întru adevăr, cei care se îndeamnă întru răbdare![2] (3)

 

Complicatul mister al vieţii şi existenţei i-a pus întotdeauna pe gânduri pe filosofi. Şi Khayyam se numără printre gânditorii care au căutat, în poeziile lor, răspunsul la misterul vieţii. În momentul în care, odată cu trecerea grăbită a timpului, Khayyam a fost cuprins de uimire şi confuzie, el a îndemnat la hedonism, descoperind viaţa pe această cale şi evitând să ia în considerare trecutul şi viitorul, aşa cum spune şi Fereydun Moshiri:

 

دانست چگونه خوب می باید زیست         دانست چگونه خوب می باید مرد

بسیار اگر ز می،سخن گفت و ستود       می در معنا،نمادی از شادی بود

دنبال نجات لحظه ها می گردید             جان را به نشاط رهبری می فرمود

 

Ştie cum să îşi trăiască viaţa şi cum va muri. De la vin pornea multe discursuri deoarece vinul este un simbol al jovialităţii şi în fiecare moment în care bea îşi arată o parte din sine.

 

„Khayyam chiar a înţeles sensul vieţii, şi chiar a trăit bine. Ceea ce se poate spune este că Khayyam credea în sensul vieţii. Ceea ce se găseşte în catrenele lui Khayyam este o comoară a cunoaşterii raţionale, care a fost expusă publicului, de-a lungul secolelor, împodobită prin cuvinte vorbe şi expresii şi în forma cea mai frumoasă.” (4)

Khayyam crede că, dacă trecerea vieţii nu este combinată cu gândirea, atunci existenţa nu are nici o valoare, căci gândirea dă un scop, un ţel, vieţii. Aşa cum spune şi Rumi, trebuie să te întrebi pe tine însuţi care este scopul şi ţelul vieţii?

 

روزها فکرمن این است وهمه شب سخنم        که چرا غافل از احوال دل خویشتنم

  از کجا آمده ام، آمدنم بهر چه بود ؟                   به کجا می روم ؟ آخر ننمایی وطنم 

Zi şi noapte mă gândesc de ce sunt surprins de propria viaţă. De ce nu mă pot gândi unde şi pentru ce sunt pregătit şi ce scop mai există?

 

Dacă lăsăm la o parte toate interpretările şi părerile extrase din catrenele lui Khayyam, conceptele legate de moarte, viaţă şi trăirea clipei sunt stâlpii poeziei lui Khayyam, rezultând într-o perspectivă pură. Khayyam spune despre a trăi în prezent:

 

چون بوده گذشت ونیست نابوده پدید        خوش باش،غم بوده و نابوده مخور

 

Durerea trecută şi viitoare sunt nişte himere şi trebuie să te bucuri de fiecare moment.

 

Omar Khayyam este unul dintre gânditorii care, în catrenele sale, acordă o atenţie specială unui număr de trei aspecte importante privind timpul:

 

– Avertizează asupra trecerii vieţii

– Îndeamnă la folosirea ocaziilor ivite

– Vorbeşte despre cum să se bea „vinul pur”, în sens metaforic

 

Pentru analizarea celor trei aspecte menţionate mai sus, a fost necesară studierea poeziilor lui Khayyam din surse diferite, iar rezultatul studiului a dublat importanţa faptului că aproximativ 70% din conţinutul catrenelor lui Khayyam pun accentul pe folosirea ocaziilor şi trăirea clipei. Khayyam, privind trecutul, vede nestatornicia oamenilor, oricât de puternici ar fi fost, îşi aminteşte cu regret viaţa irosită, pentru a-i face pe cititori să reflecteze şi să conştientizeze aceste lucruri. „Ceea ce l-a făcut pe Khayyam să vadă lumea ca fiind atât de întunecată, tristă şi zadarnică, este faptul că plăcerile, bucuriile şi frumuseţile lumii sunt trecătoare, altfel Khayyam, spre deosebire de Abul ′Ala Al-Ma′arri[3], nu uită bucuriile şi frumuseţile lumii, şi nici nu le lasă să-i scape, dând importanţă trăirii clipei şi nefiindu-i teamă de moarte.” (5) Aşadar, s-a spus că Khayyam atrage atenţia asupra „trăirii clipei” deoarece crede că tristeţea nu este un leac bun contra durerii şi suferinţei, iar clipele nu trebuie sacrificate de dragul trecutului sau prezentului. Zekavati spune: „Din punctul de vedere al timpului şi sentimentului, noi ne aflăm între trecut şi viitor. Este drept că Khayyam a zis «Să nu te gândeşti la cele trecute şi să nu-ţi fie teamă de viitor», însă este cuprins tocmai de această teamă a sa [de irosire a vieţii şi de venire a morţii]. Dam înseamnă clipă, înseamnă suflare, înseamnă exact aerul pe care-l respirăm, suntem legaţi de un dam, de o clipită, de o suflare, şi nimic altceva.” (6)

 

تا کی غم آن خورم که دارم یا نه

وین عمر به خوشدلی گذارم یا نه

پر کن قدح باده که معلومم نیست

کاین دم که فرو برم بر آرم یا نه

 

Locul în care mă voi gândi la ce am şi ce nu am şi dacă am fost binevenit în viaţă sau nu? Sculptorii umplu paharele cu vin şi beau deoarece nu se ştie niciodată dacă în clipa următoare vei mai fi în viaţă?

 

„Khayyam consideră că se poate trece peste grijile de zi cu zi şi peste trecerea neîntârziată a timpului prin abandonarea trecutului şi prin ignorarea viitorului. Pentru uşurarea suferinţei şi durerii, sunt veselia, bucuria şi trezia.” (7) Khayyam scrie:

 

از دی که گذشت،هیچ یاد مکن

فردا که نیامدست فریاد مکن

بر نامده وگذشته بنیاد مکن

حالی خوش باش وعمر بر باد مکن

 

Nu lua aminte la ziua de azi sau de mâine şi nu îţi lega viaţa de trecut şi de viitor. Dacă nu vrei să îţi laşi viaţa în bătaia vântului, bucură-te de fiecare clipă.

 

Lucrul de care toată lumea este convinsă este acela că fiecare om are parte de viaţă şi de moarte. A trăi este o experienţă dulce, iar a muri este una amară. Cu certitudine fiece om îşi doreşte dulceaţa, fără să ia în considerare că bucuriile şi plăcerile sunt atât de trecătoare, şi moartea este cea care face să răsune clopotul trecerii în lumea cealaltă. De aceea, un filosof precum Khayyam consideră că plăcerea şi trăirea clipei este o punte peste înţelegerea morţii. Consideră că transformările naturii sunt un avertisment şi o lecţie pentru cei care, înainte de a trece în lumea de dincolo, se bucură, material şi spiritual, de scurtele clipe ale vieţii. Drept urmare, nu uită să savureze şi să se bucure de fiece clipă şi suflare cu înţelepciune. Viziunea filosofică a lui Khayyam privind trăirea în prezent şi amintirea morţii, nu reprezintă altceva decât gândirea sa profundă.

Apare însă o întrebarea în mintea oricărui cititor curios: ce mijloc alege Khayyam pentru a se bucura în cel mai înalt grad de clipă. Acest mijloc, în viziunea lui Khayyam, nu este altceva decât „vinul”. Unii critici, precum Asghar Halabi (8), Esmaeil Yekani (9) şi Ali Dashti (10) consideră că vinul în poezia lui Khayyam este un mijloc, nu un scop. Cred că vinul îl ajută să se gândească mai puţin la moarte. Alţi critici, printre care Arthur Christensen (11), Fernand Henry (12) şi Sadeq Hedayat consideră că „miedul” din catrenele lui Khayyam este vinul de struguri. Hedayat, citând din cartea „Nowruz-name” a lui Khayyam, spune: „Nimic nu este mai benefic pentru corpul omenesc decât vinul, în special cel din struguri amari şi fini, iar proprietatea sa este aceea că înlătură durerea şi alină sufletul. Toţi înţelepţii au căzut de acord că nimic nu este mai binecuvântat decât vinul. Şi în Rai e vin din belşug, şi este cel mai mare dar al Raiului.”(13) El susţine că Khayyam nu a folosit „miedul” cu sens metaforic, vinul fiind prima şi ultima sa plăcere, şi considerând că orice clipă este potrivită pentru a bea.

Dacă acceptăm această variantă, atunci am privit superficial multe dintre poeziile persane, deoarece mirosul vinului se simte încă din primele suflări ale sale; vinul se naşte odată cu poezia. Literatura noastră este literatura vinului. Dintre operele create, puţine sunt acelea în care poeţii nu au vorbit despre vin, beţie şi cârciumă, şi despre plăcerea oferită de vin. Aşadar folosirea „vinului” în poezie leagă viziunea artistică a poeţilor iranieni de ”vin şi beţie”. Nici măcar trecerea timpului nu a putut să facă uitată folosirea vinului, care este mijlocul de suprimare al prigonirii, al neştiinţei şi de exprimare a stărilor spirituale şi filosofice. Dacă vom considera că Khayyam a folosit „miedul” pentru a vorbi despre vinul de struguri, atunci din personalitatea lui Khayyam nu vom rămâne decât cu un băutor iresponsabil şi lipsit de griji. Dar cum poate un astfel de om să fie astronom, matematician şi poet filosof?

O a treia percepţie în analiza „vinului pur” din catrenele lui Khayyam este aceea a cunoaşterii neîndoielnice, pure. Este diagrama viziunii filosofice ale lui Khayyam. Adevăratele concepţii ale lui Khayyam sunt mai profunde decât înţelegerea superficială a acestora. Vinul pe care Khayyam îl caută, clipă de clipă, este mai presus decât băutura care nu aduce omului altceva decât o plăcere de moment, rătăcindu-i însă raţiunea. Khayyam bea „vin pur”, petrecând fiece clipă întru descoperirea misterului existenţei. Acest lucru nu este străin de conceptele filosofice şi mistice. „Da, Khayyam cel înţelept trebuie să bea licoarea roşie pentru a cânta.

 

می خور که ز دل قلت و کثرت ببرد               واندیشه هفتاد و دو ملت ببرد

  پرهیز مکن ز کیمیایی که از او                    یک جرعه خوری هزار علت ببرد

Bea vin să uiţi de toate problemele tale. Vinul vindecă un loc plin de boli.

 

Ce vin este licoarea care, odată băută, lecuieşte mii de boli ale sufletului? Fără îndoială, nu este de rangul vinului din viţă de vie, a cărui beţie e scurtă, dar a cărui mahmureală e de durată, iar veselia gălăgioasă pe care o provoacă este de discutat. Khayyam nu consideră că aceasta este băutura care îi lecuieşte pe oameni, nu despre acest vin din viţă vorbeşte când spune că este mereu beat.” (14)

 

من بی می ناب نتوانم          

 بی باده کشید بار تن نتوانم

من بنده آن تنم که ساقی گوید

یک جام دگر بگیر ومن نتوانم

 

Eu nu îmi pot pune corpul în mişcare fără vin, iar dacă nu am băut nimic nu mă pot bucura de trecerea timpului.

 

Şi în catrenul de mai jos, vorbind despre „vinul pur”, se referă la modul cel mai profund la „cunoaşterea pură”:

 

تا زهره ومه در آسمان گشت پدید

بهتر زمی ناب کسی هیچ ندید

من در عجبم ز می فروشان کایشان

به زانکه فروشند چه خواهند خرید

 

De la creaţia stelelor nu a căpătat existenţă nimic mai bun decât vinul. Pe mine mă surprinde vânzarea vinului; ce este mai bun decât căpătarea de vin astfel încât să îl vinzi?

Aşadar acest „vin” este miracolul unui alt tip de cârciumă, la care nu ajung să bea cei ce gândesc cu superficialitate. Este evident că cei care au perceput greşit, la o primă privire, catrenele lui Khayyam, au o înţelegere blasfematoare. Dacă vom privi catrenele în adâncimea lor, vom înţelege că Khayyam îndeamnă la pătrunderea misterului vieţii şi găsirea cunoaşterii adevărate în clipele scurte ale existenţei. Cercetarea înţelesurilor profunde ale poeziei lui Khayyam cere eforturi considerabile, care nu pot fi redate în cadrul unui articol. La final, voi face câteva referiri la moartea lui Khayyam, citându-l pe Imam Mohammad Baghdadi, ginerele său, care spunea: „Omar Khayyam s-a ocupat cu predarea metodelor de vindecare a lui Avicenna. Când a ajuns la capitolul despre unitate şi multitudine, a închis cartea şi a spus chemaţi-i pe cei drepţi şi neprihăniţi, ca să-mi scriu testamentul, şi-atunci şi-a scris testamentul, s-a ridicat, şi-a făcut rugăciunea, şi n-a mâncat şi n-a băut nimic, iar când să-şi facă rugăciunea Isha s-a aplecat şi a spus: Doamne, eu Te-am cunoscut aşa cum am putut, iartă-mă, căci cunoaşterea mea pentru mine este o cale către Tine, şi cum a spus aceasta, şi-a şi dat sufletul.”

Concluzia finală este aceea că trebuie să înlăturăm imaginea populară despre Khayyam. Beţia şi veselia trecătoare, lipsa de responsabilitate, nu acestea alcătuiesc viziunea lui Khayyam, ci el este în căutarea unei căi de uşurare a suferinţelor omenirii, iar pentru aceasta nu are altă soluţie decât vinul dulce al cunoaşterii. Clipele trăite de Khayyam sunt pline de băutură şi timp, aceste concepte adăugându-se la valoarea şi la unitatea catrenelor sale, iar cuvintele sale frumoase dau naştere unei opere literare.

 

Referinţe:

1. Istoria literaturii persane, Rypka Jan, p. 298-299
2. Evoluţia poeziei persane, Motaman Zeynolbedin, 91-97
3. Cartea sfântă a musulmanilor, Coran, Capitolul 103, partea 30, 601
4. Hasti şi Masti, Ebrahimi Dinani, Gholamhossin (2010), Tehran: Editura Ettelaat, Introducere
5. Împreună cu Caravana Hele, Abdolhessein Zarinkoob (1991), Scientific Press Publication, 137

6  Poetica rubaiatelor lui Omar Khayam, Zekavati Alireza (1998), Teheran: O noua schiţă, 113

7. Istoria literaturii universale, Rzazadeh Shafagh Reza (1975), Tehran: Universitatea din Shiraz, 284
8. Filosofia în lumea islamica si Iran, Asghar Halabi (2000), Teheran: Astir, 323
9. Ziua lui Hakim Omar Khayam, Esmaeil Yekani (1963), Tehran: Scientific Publication,157
10. „Respiraţia” cu Khayam, Dashti Ali (2001), Tehran: E. Amirkabir, 35
11. Studii critice despre rubayatele lui Khayam, Arthur Christensen, tradus de Badrei Fereydun (1997), Tehran: Tus, 83
12. Ziua lui Hakim Omar Khayam (2), Esmaeil Yekani (1963), Tehran: Scientific Publication, 149-150

13 Catrenele lui Khayam, Sadegh Hedayat, editura Norozname (1976), Tehran, 35

4. Colecţii de articole, Vinul din Neyshabour, Ghomeshei Hossein

[1] Am păstrat în toate situaţiile numele în grafia autorului textului, şi pentru a avea o imagine asupra felului în care sunt şi acestea, şi diverse alte idei, vehiculate în Iran. [n. M. Chelaru]

[2] În versiunea lui George Grigore – Coranul, Editura Kriterion, 2000, p.498, textul este împărţit pe trei linii, astfel: „Pe amiază!/  Omul este sortit pierzaniei!/ Nu şi cei care cred însă, cei care săvârşesc fapte bune, cei care se îndeamnă întru adevăr, cei care se îndeamnă întru răbdare!” [n. M. Chelaru]

[3] Poet şi filosof orb arab, 973-1058.