O poezie a departelui, structurată pe o serie de simboluri ascensionale, scrie Marcel Miron în a doua sa carte, Caiere de lumină (Editura Gens Latina, 2015); se remarcă de îndată modul cu totul surprinzător, original, prin care, între semnele „clasice” ale drumului spre înalt – pasărea, aripa, Icar, zborul, scara (lui Iacob), plutirea, visarea – , poetul introduce biserica: „Biserica noastră/ este înaltă/ are o turlă ca un gît de girafă./ Ea nu-şi pleacă niciodată capul./ Mi-a spus un unchieş/ că ea se hrăneşte cu iarbă albastră/ de dincolo de nori./ Nişte copii au încercat să urce/ din clopotniţă/ către capul girafei/ dar s-au oprit în limba clopotului/ omuşorul care închide orice ascensiune./ Girafa noastră nechează/ cu glas de aramă/ atunci cînd înghite în sus cîte un om/ de asta girafa nechează cu glas dureros de aramă./ O doare şi plînge/ cînd varsă cîte un suflet/ pe pajiştea albastră în care/ ea paşte/ dincolo de nori.” (Biserica noastră cu gît de girafă). Pe pajiştea albastră de dincolo de nori, poetul caută „amprenta cometei călăuzitoare de magi”, îşi găseşte iubita ascunsă după „o tufă de stele”, urmăreşte izvoarele care curg spre constelaţiile cerului – e noul Icar care aleargă mereu spre orizont, acolo unde şi dunele deşertului african, dar şi moartea sînt albastre şi unde pînă şi omida visează să zboare, lîngă ţipătul cocorilor, toamna sau însoţind ciocîrlia în tentativa mereu reluată de a ajunge la soare: călătorul pe linia orizontului e al zborului, al înaltului şi al pendulării între surparea toamnei, de la plecarea cocorilor şi resurecţia vieţii, primăvara, în cîntecul ciocîrliei: „Mă ridic c-un stol de păsări/ printre nori, fire de gînduri/ mai deschid fereastra casei/ cu lumina printre rînduri./ Şi se duc cocorii toamna/ tremurînd de dor prin ceruri/ rămînînd fereastra noastră/ mîngîiată doar de geruri./ Primăvara cînd se-ntoarce/ puf de păsări năpîrlite/ tremură pe la ferestre/ de lumină zdrenţuite./ Şi ne cheamă ciocîrlia/ s-o urmăm în ceruri sus/ printre nori de lîngă soare/ unde nu este apus” (Seara, storurile la ferestre). Altădată, departele se (re)descoperă în visele copilăriei, între îngerii păzitori ai caierelor lor de lumină, ca în poemul O numim iubire sau în urcuşul pe „muntele minunat”, pe corabia cu prora spre înălţimi, într-o mistuitoare chemare care soarbe fiinţa „spre orizonturi şi vămi înalte”, cum scrie Marcel Miron în La ultimul festin; punctul final al ascensiunii se află în soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu/ să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului.

Cum se vede, ascensiunea fiinţei din Caiere de lumină e un traseu cu repere sigure, cu etape de parcurs pînă la prispa cerului, în vecinătatea lui Dumnezeu; biserica e un „vehicul”, un simbol ascensional, dar locurile de unde va fi purces poetul sînt grădina, casa şi chilia monahală ale omului alungat din Eden, după săvîrşirea păcatului originar, încercînd să se reîntoarcă acolo, alergînd spre orizont, visînd, rugîndu-se, zburînd, urmînd amprenta cometei călăuzitoare de magi. Mai întîi, însă a fost căderea, luarea în stăpînire a pămîntului: „Sînt urme ancestrale/ ale două persoane/ care vin de nicăieri către noi./ Locul de unde au plecat/ după atîtea veacuri de înserări/ şi-a schimbat coordonatele./ Se văd doar urmele desculţe/ cu degetul mare/ uşor apăsat/ întors spre călcîi./ Paşii/ nemuritorii primi paşi/ au împietrit întrebîndu-se/ unde mergem/ şi cînd ne vom întoarce?/ Hai bărbate/ hotărăşte-te şi întoarce răspunsul/ nu vezi că urmele necălcate/ sapă în noi?/ Bărbate/ încep să mă doară şalele/ simt că nasc viitorul/ şi tare mi-e frică./ Vreau să ne întoarcem/ voi lupta cu balaurul/ mă las înghiţită şi Bel va crăpa./ Te rog Adame priveşte în urmă/ niciodată nu ne-am văzut tălpile./ Hai înapoi bărbate/ în faţă fiarele urlă şi smochinii foşnesc/ rîurile sfinte/ umplu valea fericirii noastre/ acum ne aleargă cu valuri furioase./ Înapoi, hai înapoi/ să-l salvăm pe bunul Dumnezeu/ care ne-a trimis să luăm/ în stăpînire pămîntul/ acolo în viroaga sfîntă/ de atîta apă se poate îneca./ Acum sînt plină de Cain şi Abel/ iar aceştia se bat să iasă/ afară din haina mea de piele/ pe care stăpînul mi-a dat-o de zestre./ Trag nădejde să-i nasc/ înainte de a se devora/ ca puii de rechin/ în mijlocul placentei oceanului planetar./ Să ne oprim/ pe ultimele noastre urme/ vom sta acolo/ ca în două paturi de piatră/ eu în urma ta/ şi tu în sufletul meu/ poate va veni cineva/ să descopere/ singurele urme/ dinspre Eden către Terra” (Două perechi de urme …); dar nici măcar urmele de piatră nu mai conduc spre locul originar care, iată, „şi-a schimbat coordonatele”, iar fiinţa, trezindu-se din lungul drum al căderii, nu mai regăseşte nimic din ce va fi fost acolo: „Cînd m-am trezit/ tîrziu/ în lume erau oamenii cei mulţi/ cei prea mulţi/ dar nu mai era raiul/ nici pîrîiaşul în care olarul/ şi-a spălat mîinile/ murdare de lutul meu” (De ce ai mai venit …). Părăsit în pustie, trimis acolo pentru a fi pedepsit în toate zilele lui îndelungate, pe care însuşi Domnul i le dă ca să simtă pedeapsa, Cain, în sandale, prin nisip şi pietre, asemenea lui Zarathustra coborînd de pe munte, sapă o grădină. În volumul Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei, Teodor Alin Grigoraş, într-o perspectivă filologică ebraică, face interesante delimitări terminologice şi conceptuale, privind efortul omului căzut de a-şi crea propria grădină, propriul paradis, în căutarea unor frînturi din bucuria edenică: „Clima aridă, poziţionarea Palestinei la marginea deşertului şi lipsa unor surse permanente de apă potabilă au făcut din terrasancta un teritoriu greu de locuit. Dacă ar fi să comparăm teritoriul ocupat după exodul din Egipt de israeliţi cu cel al grădinii Edenului, putem vedea o mare diferenţă. Acolo era un loc mirific, udat de patru rîuri (Fac. 2, 8-14), unde se afla tot ce omul şi-ar fi putut dori. Pămîntul de după cădere avea să devină opusul primei imagini, a Edenului, spaţiu al întîlnirii omului cu Dumnezeu: un pămînt secetos, ce avea să rodească „spini şi pălămidă” (Fac. 3,18). Tocmai acest mare contrast l-a făcut pe om să-şi creeze propriul paradis, propria grădină, unde avea să reitereze frînturi din bucuria edenică. Acest deziderat a fost realizat, în primul rînd, de importantele personalităţi ale Orientului Antic, care şi-au creat propriul Paradis, în care ei se închipuiau „demiurgi”. Construirea acestor grădini trebuia să ţină cont, întotdeauna, de un singur lucru: existenţa unei surse de apă. În cazul lipsei acestei surse, oamenii recurgeau la irigaţii, după cum este cazul grădinilor suspendate din Imperiul Babilonian”. Cum am spus adesea, nimic nu e întîmplător în lumea literaturii; iată „răspunsul” unui poet de azi, Marcel Miron, dat înţelesului originar al termenului „demiurg”, pe care îl desluşeşte Teodor Alin Grigoraş: cel care sapă şi îngrijeşte ogorul, replică a grădinii edenice: „Îmi iau destinul în braţe/ singur merg pe cale/ nu mai am nevoie de nimeni/ toţi mă trădaţi/ vă înstrăinaţi de mine/ zîmbind nepăsători./ De atîtea ori aţi intrat în grădina mea/ şi v-aţi bucurat de merele roşii/ şi perele prăsade şi dulci/ de prunele tomnatice/ gutuile aurii./ Dar cel mai mult m-a durut/ cînd mi-aţi luat/ aura cununei mele/ puful de păpădie/ împrăştiat pe cărări/ pe haine/ prin părul vostru/ aura mea va încolţi în voi/ şi vă va durea/ cu amare rădăcini./ Am plecat în lumea mea/ cu pămîntul în spate/ atlanţii sînt obosiţi/ plîng a neputinţă/ am rămas singur cu ţărîna pe cap/ se face întuneric/ atîta pămînt deasupra/ şi dedesupt cenuşă/ oare unde mă aflu?/ Doamne/ trimite o cîrtiţă să sape în adîncuri/ pînă la mine./ Cine ştie/ poate nu-i bine că am plecat/ voi prin a cui grădină veţi mai hălădui?” (Îmi iau destinul în braţe).

Grădinii înflorite şi înrourate, dintr-un alt poem, precum Ca într-o grădină, i se alătură casa, locul unde se rostogolesc îngerii în „cascade de lumină” şi chilia „păstaie în care se coc boabele aurii/ cînd se desface/ explodează în lume!” (Chilii monahale): în grădină, în casă şi într-o chilie monahală vin Cain şi, poate, Iov pentru a visa aici Edenul de dincolo pe care îl vor găsi, nevoindu-se, pe prispa cerului, alături de Dumnezeu. În acest traseu al căderii – ascensiunii îşi găseşte logica internă cartea lui Marcel Miron, sensibil mai bună decît volumul de debut, Versuri albastre şi aurii. Chiar şi „ocazionalele” sînt, aici, mai inspirate, irigate, unele, de metafore memorabile; astfel, Constanţa e „sirenă ieşită din valuri, orbită de lumină”, „femeie şi port”, pe Coasta de Est, la Cenaclul Mihai Eminescu din New York, vine „darul lui Dumnezeu” în „cuiburile romîneşti”, pentru ca, în primul poem al cărţii, Marcel Miron să revină la ceea ce paşoptiştii numeau poezia ruinelor: e o resurecţie a trecutului, a spiritului veacului şi a locului: „La Curtea de Argeş/ biserica lui Manole arde/ cu nopţi de rugăciune/ în prag de sînziene./ Voievozii ies din morminte/ lăcustele sar pe obrajii lor verzi/ albinele culeg din ochii lor/ amintirile mierii domneşti./ La Curtea de Argeş/ Ana plînge/ pereţii bisericii se încing/ cu brîie de curcubeu/ Manole/ obosit de zbor/ zideşte fîntînile cerului./ La Curtea de Argeş/ plînge Ana/ plînge Manole/ plîng fîntînile/ neplînsele lacrimi” (La Curtea de Argeş). Marcel Miron e un poet adevărat.