Urmaşii „piosului” Enea, a căror credinţă în zei desăvîrşea cununa unor străvechi şi renumite virtuţi (patriotismul, cultul muncii, severitatea moravurilor etc.), care au făcut din ei stăpînii lumii, nu şi-au canalizat fervoarea religioasă în formă imnică decît sporadic. Pentru vremurile mai vechi, explicaţia nu trebuie căutată în lipsa pietăţii, ci în firea mai puţin expansivă a acestui popor de războinici, după cum pentru epocile mai noi, ea rezidă atît în îndoiala de ordin filozofic care începuse să clatine temeliile vechii credinţe,cît şi în fascinaţia pe care o exercitaseră asupra unei mari părţi a lumii romane, deliciile otrăvite ale unei vieţi de desfrîu şi risipă.

Cel dintîi poet latin care a scris o poezie lirică de natură religioasă pare să fi fost Livius Andronicus. În anul 207 î.e.n.,cînd s-au arătat mai multe semne rău prevestitoare pentru poporul roman, senatul a organizat, la îndemnul haruspiciilor, o sărbătoare în cinstea zeiţei Juno Regina. Cu acest prilej, bătrînul poet Livius Andronicus a compus un imn (parthenion) pe care l-au cîntat douăzeci şi şapte de fecioare. Tot el, la cererea fostului său stăpîn, M.LiviusSalinator, care, în calitate de consul, a condus împreună cu colegul său de consulat, armata care l-a învins pe Hasdrubal în Umbria, a mai scris şi un imn de mulţumire zeilor care au salvat Roma din greaua încercare.

Catul, care a ilustrat aproape toate formele liricii latine, a închinat Dianei un imn delicat, în care elanurile sale religioase vibrează cu o nedisimulată sinceritate. După ce o celebrează pe zeiţă în multiplele ei ipostaze, de protectoare a fecioarelor, de ocrotitoare a naşterilor, de divinitate invocată noaptea, pe la răspîntiile drumurilor, sub numele de Hecate şi, în sfîrşit, de Lună, aducătoare de „belşug” în casa plugarului, Catul îi cere acesteia, ca un autentic roman, să rămînă veşnic pavăză „fiilor” Cetăţii Eterne:

…Oricum te vom chema, tu fii

De noi, o ! zee, închinată !

Cu darul tău pe-ai Romei fii

Să-i aperi ca şi altădată”[1]

În mod surprinzător însă, cel mai impetuos şi mai tulburător imn al romanilor avea să răsară din miezul unei concepţii materialiste asupra lumii. Marele poem filozofic al lui Lucreţiu, De rerum natura, se deschide cu o invocare a zeiţei Venus, mama poporului roman şi protectoarea în timp a energiilor vitale ale acestuia. Treptat însă, acest început se transformă într-o pasionată glorificare a principiului fecundităţii universale, unicul şi inepuizabilul izvor al vieţii, frumuseţii şi al bucuriei de a exista la toate nivelurile fiinţării:

…Tu, născătoarea ginţii lui Enea,

Tu, zeilor şi-al oamenilor farmec,

O, Venus, rod de viaţă, care pururi,

Sub bolta cea de stele călătoare,

Împoporezi cîmpiile mănoase

Şi marea purtătoare de corăbii;

Prin tine doar tot neamul de fiinţe

Începe-se şi, scos din întuneric,

Prin tine vede-a soarelui lumină.

Din calea ta fug nourii zeiţă,

Şi vînturile; iscusit, pămîntul

În drumul tău aşterne flori suave

Şi ţie rîde linul mării, ţie,

Scăldat în valuri de lumină, cerul

Zîmbeşte blînd ! Cînd zori de primăvară

S-au revărsat şi roditorul zefir,

Descătuşat, începe iar să bată,

Atunce zburătoarele din aer

Vestesc întîi sosirea ta, zeiţă,

De focul tău la inimă pătrunse,

Şi, ca turbate, vitele tot zburdă

Pe pajiştile cele desfătate,

Şi ape repezi trec înot, robită

De tine, fiecare te urmează

Oriunde vrei s-o duci pe fiecare.

Pe mări, pe munţi, pe rîurile-n clocot,

Pe verzile ogoare şi prin cuiburi

Tu, strecurînd iubirea dulce-n piepturi

La toate vietăţile, pe toate

Le-ncingi de dor să-şi veşnicească neamul.

Fiindcă dar tu singură natura

O cîrmui şi pe ţărmurii luminii

Nimic nu poate-ajunge, fără tine

Nici bucurie nu-i, nici desfătare…[2]

În felul acesta, imnul închinat Venerei trebuie receptat, în cele din urmă, ca imn al„iubirii… mai degrabă, ca expresia unei încrederi în viaţă şi în permanenţa ei, pe care omenirea trebuie s-o recîştige dincolo de toate sumbrele ei încercări[3]”.Altminteri spus, se manifestă aici destul de evident o propensiune a sacrului spre sfera profanului.

În epoca de aur a literelor latine, care corespunde cu perioada de glorie militară şi economică a imperiului roman condus de August, cu prilejul jocurilor seculare din anul 17 î.e.n.,[4]instituite de către imperator, Horaţiu va crea, la cererea abilului princeps, imnul oficial al acestor serbări religioase, renumitul Carmen seculare. Intonat de un cor format din douăzeci şi şapte de tineri şi douăzeci şi şapte de fete, fapt ce aminteşte de vechiul parthenion al lui Livius Andronicus, acesta va invoca divinităţile mai noi, palatine, pe Apolo şi Diana, vechea divinitate a naşterii şi rodniciei (Lucina), forţele morale personificate şi ridicate la rang divin (Credinţa, Sfiiciunea, Onoarea, Virtutea ş. a.), ca şi pe Jupiter şi pe toţi zeii consacraţi, pentru a hărăzi poporului roman bogăţie şi slavă veşnică. Alcătuit dintr-o succesiune de laude şi rugi, care alternează în mod constant, compoziţia acestuia e specific imnică:

…Febus şi tu Diană, stăpînitoare a pădurilor, strălucitoare podoabe ale cerului, pururi vrednici de adorat şi pururi adoraţi, împliniţi-ne ruga, în această zi de sărbătoare, în care versurile Sibilei poruncesc ca fecioare alese şi tineri neprihăniţi să cînte un imn în cinstea zeilor celor şapte coline.

Iar voi Ursitoare fără greş, pe ale căror preziceri rostite odată le consfinţeşte împlinirea neschimbată a lucrurilor, adăugaţi noi destine prielnice celor de pînă acum…[5]

La drept vorbind, imnul în accepţia lui Platon (un cîntec închinat zeilor) numără extrem de puţine piese în literatura latină. Explicaţia fenomenului priveşte prezenţa unei lumi în care omul a devenit centrul poetic al ei. Dar, la fel ca şi în literatura greacă, imnul se va transforma treptat, datorită forţei de înrîurire a noii religii, în rugăciune şi laudă aidoma psalmilor ebraici.

Astfel, în perioada creştină a literaturii latine, specia şi-a prelungit existenţa graţieunor necesităţi de cult similare cu cele păgîne, întrucît corespondau perfect cu structura sa compoziţională. Prin înlocuirea zeităţilor păgîne cu personaje creştine, în cadrul ceremoniilor religioase, ”care se desfăşurau în public, cîntarea în comun a imnurilor pline de tot felul de imagini luate din Scriptură sau născute dintr-o sensibilitate foarte delicată se pretau unui lirism nou”[6]. Printre autorii de asemenea lucrări amintim pe Sfîntul Hilarius (sec.IV), Sfîntul Ambrosius(sec.IV) şi pe avocatul şi înaltul funcţionar din Spania, Prudenţius. Într-un imn închinat zorilor, în care se celebrează biruinţa luminii asupra întunericului, Ambrosius invocă şi preamăreşte pe Isus pentru a dobîndi mîntuirea veşnică.

…Isuse, ochii ţi-i apleacă

Spre pasul ce ne şovăie

Şi cu lumina lor stelară,

De orice tină spală-ne!

Arată-ţi marea îndurare,

Privindu-ne păcatele,

Ca rătăcirea lor să piară

De lacrimi care curăţă…[7]

În acest moment însă, imnul s-a îndepărtat,din cauza conţinutului său, de ceea ce era la început. Mîndria de a respira în preajma zeilor este înlocuită de umilinţa celui care caută ispăşirea unei presupuse vinovăţii. În ciuda acestui fapt, doctrina creştină a constituit o sursă inepuizabilă de poezie, care a întreţinut gustul pentru literatură.

[1]Catul, Poezii,(Trad. Teodor Naum), Buc. Ed. pentru Literatură Universală, 1969, p.44.

[2] Lucreţiu, Poemul naturii, (Trad. Teodor. Naum)Buc.,Ed. Ştiinţifică, 1965, pp.21-22.

[3] Tudor Vianu, Lucreţiu şi Poemul naturii. Studiul figurează ca prefaţă la volumul menţionat mai sus, Lucreţiu, Poemul naturii.

[4] În anul 17 î.e.n., August a hotărît, după ce stabilise, în chip arbitrar, durate secolului de 110 ani, să serbeze jocurile seculare. Acestea au început în noaptea de 31 mai spre 1 iunie şi au ţinut , fără întrerupere, trei nopţi şi trei zile.

[5] Horaţiu, Ode şi epode (Trad. E. Lovinescu) Buc. Ed.Ancora, pp.153 şi 154.

[6] Jean Bayet, Literatura latină, Buc.,Ed.Univers, p.718.

[7] Idem, 758.