În cartea sa, Filosofie şi poezie, Tudor Vianu remarca faptul că epoca modernă, din cauza unei excesive specializări, „a pierdut în mare măsură sentimentul înrudirii profunde dintre religie, filosofie şi artă, subliniind justificat „cât au de pierdut şi filosofia/ ştiinţa/ şi arta din slăbirea sentimentului unităţii lor şi cât au ele de câştigat din reactivarea conştiinţei că rădăcinile lor se împlântă în acelaşi teren şi că aceeaşi sevă le hrăneşte”[1] ( s. n. ).

În favoarea acestui sincretism al ştiinţelor şi artelor pleda, între alţii, şi esteti- cianul J. M. Guyau la sfârşitul secolului al 19- lea atunci când etala beneficiul poeziei ştiinţifice de pe urma cuceririlor ştiinţelor experimentale precum astronomia, fizica ori biologia.[2]

În lumina acestor idei, poezii precum cele semnate de Mihai Eminescu (La steaua ori Scrisoarea I/ evocarea bătrânului dascăl cugetător), de Tudor Arghezi (ciclul Cântare Omului), Radu Stanca (ciclul Argonaut cosmic) ori Ştefan Aug. Doinaş (Omul cu compasul şi Ultimele Sonete fără sunet) sunt tot atâtea prelucrări lirice ale unui material de idei furnizat de ştiinţe.

În confesiunile sale, Tudor Arghezi, căruia îi plăcea să se autodefinească „artizan”, vorbeşte despre „meşteşugul” său privilegiat, scrisul, ca un alt Născo-citor, urmând parcă modelul mitic al marelui său Artizan din Geneză: „Scrisul născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză” (Dintr-un foişor, 1941).

Aşa se explică poate faptul că în 1956 Arghezi va semna poemul socio-gonic Cântare Omului, un imn închinat Făuritorului, Născocitorului, acelui Homo faber, întruchipând eterna aspiraţie a omului de a se lua la întrecere cu zeii, urmând impulsul vocaţiei sale creatoare de a înfăptui imitatio Dei…

Este mărturia celui ce se serveşte de natură ca de un aliat pe care îl înnobilează prin intervenţia lui creatoare, marcând victoria spiritului său ştiinţific asupra naturii, altoind pe canavaua unui univers primitiv, sensurile grave ale unei tulburătoare meditaţii existenţiale.

Şi în concepţia lui Ştefan Aug.Doinaş Versul, precum Cuvântul cel dintâi, este asimilat perfecţiunii Genezei conţinută monadic în cristalul Sonetului fără sunet, inspirat de însăşi Trinitatea divină: „Trei feţe-ale cristalului: Ideea/ Imaginea şi Sunetul. De-o viaţă/ am vrut să ştiu cum reuşeşte Domnul/ să fie, privindu-se-n trei feţe, Unul singur…” (Trei feţe). Într-una din ultimele sale confesiuni, poetul mărturiseşte că a fost tentat să încerce o „spargere” a constrângerilor prozodice pe care le presupune eternul sonet petrarchist, creând un sonet fără rime, în care versul alb câştigă o nouă dimensiune, cea a unei „libertăţi nemaipomenite” : „ Şi astfel am ajuns să arunc în aer orice ritm … şi să fac din sonet un edificiu mult mai încăpător, deşi mai puţin sărbătoresc, pentru magia poetică (…), în care singura normă de respectat rămâne cantitatea : versul de 11 silabe” (in: „Secolul 21”, Nr.1 – 6 /2003 – număr omagial DOINAŞ).

La rândul său, poetul sibian cerchist Radu Stanca, în ciclul Argonaut cosmic (ciclu închinat soţiei sale, Doti, „aripa neobosită a tuturor zborurilor” sale ) este de-a dreptul fascinat de primele încercări de cucerire a spaţiului cosmic, visul milenar al omenirii, topos ideal ce-şi găsea împlinirea chiar sub ochii uimiţi şi entuziaşti ai generaţiei sale. Poezia omonimă cu titlul ciclului apărut postum (1980)[3], alături de poeziile: Alt cer, Luceafăr 1962, Jurnal de bord se vor parcă o prelucrare lirică inspirată de teoria Kant-Laplace.

Poetul pare fascinat de rezonanţa tehnicistă a unor termeni precum: „paralaxa lunii”, „muzici mari de ionosfere”/ muzica sferelor/, „vămi interplanetare”, „ rachete” „nave”, „ sateliţi” etc.:

„Sufletul meu – rachetă purtătoare

De nave fermecate – a pornit

Ca să plaseze câte-un satelit

În orice punct de la Pământ la Soare.” (Alt cer)[4]

Şi poezia Odă noului timp se vrea un elogiu adus cuceririi cosmosului, reiterând mitul faimoasei corăbii „Argo” ce i-a purtat pe Iason şi pe însoţitorii lui spre Colchis, în căutarea lânii de aur:

„La noapte, -Argonaurtul fericit

Oceanul cosmic iar îl va străbate.

El va porni, cu nava lui de foc,

Să caute-n spaţii tainicul tezaur…” (Odă noului timp)[5]

În viziunea poetului cerchist, „omenirea este reprezentată într-o ipostază ideală, în care desprinderea de pe Terra înseamnă cucerirea unui spaţiu infinit de contemplare şi cunoaştere”[6]. Astfel, precum un Iason modern, Radu Stanca îşi notează în Jurnalul său de bord detaliile unei călătorii virtuale, uzând de metafore fastuoase de anticipaţie ştiinţifică, trădând o anume fami-liarizare cu noţiuni de fizică şi astronomie:

„Superbe galaxii ne înconjoară:

Sunt toate ca un câmp ce îl brăzdară

Cometele, înflăcărate pluguri,

La perigeu, Luceferii par struguri…” (Jurnal de bord)[7]

Poezia de mai sus etalează nu mai puţin de patru „metafore filate”, ultima amintind de celebra imagine eminesciană a Pământului transformat într-un mărgăritar de preţ, atârnat în salba Mariei (Sărmanul Dionis)[8]:

„Din înălţimea la care urcăm,

Privim sub noi Pământul şi notăm :

Nu e rotund, aşa cum se cedea,

Ci lunguieţ, boltit, ca lacrima,

O lacrimă ce-n mijlocul orbitei

Atârnă parcă-n cer ochiul iubitei …” (Jurnal de bord)

Poeziile Argonaut cosmic şi Luceafăr 1962 sunt datate: 1.03.1962 şi respectiv 3.03.1962, Cluj (Spitalul TBC). Peste numai 40 de zile (în 12 aprilie 1962), avea să se întâmple primul zbor al omului în cosmos. Să nu fi fost oare o premoniţie demnă de un reprezentant al familiei acelor poeta vates dintotdeauna ?

* * *

Fie că se inspiră din datele ştiinţei, ca în exemplificările de mai sus, fie că este ea însăşi o „ştiinţă”[9], poezia este dintotdeauna un limbaj de comunicare şi simţire. Ori „limbaj” este şi ceea ce – în domeniul de largă explozie contemporană al „IT”-ului – poartă denumirea de „software”.

„Soft”-ul est un „program” creat într-un limbaj de programare ce presuPune folosirea unui „algoritm” (schemă de gândire logică) menit să creeze diverse servicii către utilizatori. De exemplu, un simplu „joc” pe calculator este şi are la bază un asemenea „soft”. Urmând firul acestei analogii, putem afirma că şi poezia este în sine un „soft”, fiind „programată” după un tipar sau „algoritm” de gândire şi simţire, astfel că poetul devine un „programator” sui generis, iar cititorul, receptorul ei, un „utilizator” pe măsură. Importantă este rezonanţa pe aceeaşi lungime de undă a amândurora, în câmpul aceluiaşi „orizont de aşteptare”, aşa cum a fost el definit de către H.R. Jauss şi W. Iser, teoreticienii şi fondatorii „esteticii receptării”, domeniu ce intră în competenţa hermeneuticii textului literar.

[1] Tudor Vianu, Filosofie şi poezie, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 17.

[2] Apud Tudor Vianu, op. cit., p. 45.

[3] Radu Stanca, Argonaut cosmic, în : vol. Versuri, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 279.

[4] Radu Stanca, op. cit., p. 290.

[5] Radu Stanca, op. cit., P. 286.

[6] Monica Lazăr, Note şi comentarii( Argonaut cosmic ), în : Radu Stanca, op. cit., p. 550 .

[7] Radu Stanca, op. cit., p. 312.

[8] Apud Monica Lazăr, Note şi comentarii, în : Radu Stanca, op. cit., p. 557.

[9] Constanţa Niţă, Şttinţa versului la poeţii baroci”, în : Rev. Poezia, nr. 2 / vară 2015, p. 171 – 175.