Antonio Della Rocca s-a născut la Trieste în 1943. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Trieste, a desfăşurat o carieră prestigioasă de manager în cadrul unor cunoscute companii italiene, precum Alfa Romeo, Fiat şi Olivetti, în ţară, precum şi în străinătate. Graţie poziţiei sale profesionale, a trăit succesiv în Bogotá, Milano, Vicenza, Ivrea, Legnano, Moscova, Nüremberg şi Padova. Vorbeşte germana, engleza, spaniola şi franceza. Întors la Trieste în 1999, s-a concentrat asupra vocaţiei sale principale, literatura beletristică. Primul său roman, Profesorul, publicat la Ed. Ibiskos, în 2002, a câştigat premiul „Leone di Muggia. Alte volume: Desene în cărbune şi sanguine, poeme, 2006, Hammerle, Trieste, Broşa lui Janesici, roman, Mobydick, Faenza, 2008, Pentru o stea a Mareşalului, roman, Robin, Roma, 2008, Rivalul lui Cezar, nuvelă, 2010, Mi-am dorit o viaţă ca a lui Franz Kafka, proză scurtă, 2014. Începând din septembrie 2003, membru fondator al PEN-Clubului din Trieste, al cărui preşedinte este în prezent. Este membru în conducerea PEN-ului Internaţional. A primit numeroase premii pentru scrisul său, ultimul dintre acestea fiind cel acordat la Festivalul „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu în 2015.
Separare fără despărţire
A se uni fără a se lega
părea o înfăptuire disperată,
cam ca o ipoteză
a separării fără despărţire,
şi totuşi a reuşit
fără drame!
Mister al sufletului omenesc.
În metrou
După o zi
de proiecte şi de visuri
face bine-o călătorie cu metroul,
furnică lângă furnică –
însă valoarea reală
se-afirmă
de unul singur.
Amurg
Într-o frumoasă zi de iarnă
soarele e jos la orizont
umbrele trecătorilor
fug îndărăt alungite,
în scânteierea luminii razante
un scurt fior de frig
înrămează această fază a vieţii,
sângele curge mai lent
pe când apusul
îşi întinde roşia capcană.
Nu se poate
Înainte de a pleca-n
îndepărtata Etiopie, Albuna mi-a zis
că se prea poate să nu-mi fi aflat fericirea în Europa,
dar asta n-ar fi trebuit să mă facă invidios.
La fel i-a spus imamul lui Yussuf,
care lucrează lângă mine.
Iulia, fata ucraineană
pe care o-ntâlnesc la piaţă,
repetă aceleaşi lucru, auzit de la iubitul său Papă.
Totuşi, atunci când încercăm
să vorbim între noi
cu acele patru cuvinte pe care le avem în comun –
familie, copii, bani, casă –,
înţeleg că nu se poate
să nu râvneşti
la ceea ce nu ai.
Un viitor mai compact
Percepţia durerii
îţi dă conştiinţa propriului trup,
acea conştiinţă
pe care nu ai dori s-o încerci,
fiindcă îţi aduce aminte
de fragilitatea existenţei
şi totodată
îţi face viitorul mai compact,
limitându-i orizontul.
Calitate, nu cantitate.
Va fi asta soluţia?
Sau una sau alta
Un lucru pe care n-o să-l ştii niciodată
e dacă ar fi mai bine
să nu dormi noaptea
gândindu-te la fiii pe care nu i-ai avut
sau să nu dormi
din pricina gândului la aceia
de care ai avut parte –
alegeri întâmplătoare,
vieţi diferite,
ireconciliabile.
Mă tem de ciori
Porumbeii îmi sunt familiari
de când mă ştiu,
şi totuşi, s-au schimbat
din vremea când copilul
le-arunca grăunţe,
sunt mai înfigăreţi,
o luptă între cerşetori, dacă te gândeşti bine.
Acum partea leului şi-o iau pescăruşii,
noua generaţie de postulanţi
cu mult mai agresivi,
lipsiţi de scrupule
să controleze teritoriul,
să prade lanţul trofic,
mulţi porumbei le-au cunoscut
puternicele ciocuri.
Acum câteva zile plimbându-mă pe dig
m-am pomenit alături
de neverosimile ciori lacome, robuste,
ivite din senin.
Mă duce gândul la noi migraţii de oameni,
străine închipuirii încă,
şi mă întreb
dacă acesta-i un model natural
sau o metaforă poetică.
Nu e-n zadar
Frig înţepător
într-o pădurice de mesteceni,
miros de lemn
arzând pe-un drum,
un ram cedează
sub greutatea zăpezii.
Rŭs,
mamă a Rusiei,
ogor distrus, neroditor,
spaţiu infinit
peste care planează Omul Negru
al lui Esenin.
Nu e-n zadar –
ne naprasno,
ar spune Serghei Alexandrovici,
sufletul meu
s-a unit cu al tău.
Cărămizi de singurătate
Depărtare
oarbă şi surdă,
experienţa de-a fi doi,
nu unul.
Refuz al trecutului
oboseală-a prezentului,
dincolo de omenesc
nesiguranţa viitorului.
Cărămizi ale unui
zid de singurătate.
Prietenii ce se-ndepărtează
şi teribila certitudine-a
abandonului.
Nu este viaţă-adevărată
în această căutare de sine,
ci doar absenţă.
Cărămizi de singurătate
înalţă un bastion al tristeţii.
Conştiinţa propriului sine
şi a celuilalt,
doar trupurile vorbesc
limbi pe-nţeles.
Presimţire
În noaptea fără lună
focuri de artificii
iluminează portul.
O navă de lux
plină cu pasageri
va pleca nepăsătoare-n vacanţă,
în vreme ce cadavre de luptători
putrezesc departe cu miile
sub moloz.
O fracţiune de secundă
m-am gândit
la un bombardament
era însă numai o vagă presimţire,
nălucă abătută asupra mea de
vana prostie omenească.
Prezentare şi traducere din limba italiană de Simona-Grazia Dima