Vine

Vine unul care foloseşte adevărul doar la plătit datoria –

adevărul dezamorsat în care te priveşti ca-n oglindă –

şi-ţi numără prietenii pe care nu i-ai avut şi strigă în camera goală a sinelui

şi te face de două parale şi te contrazice într-una.

 

Intră unul în tăcerile tale şi-ţi face numele ţăndări

şi-ţi scoate zilele-n drum şi-ţi cîntă la cobză într-una

şi nu-ţi dă voie să mori.

 

Puterea evidenţei

Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi nu mi-a fost de folos decît unul

şi nici acela nu mi-a adus un prea mare cîştig.

 

M-am uitat şi eu la cele ce vorbesc de la sine într-o limbă netradusă de nimeni:

cireşul din parc, trandafirul, roiul de-albine –

toate-s cuvinte pe care ziua le poartă cu ea.

Chiar dacă unele rămîn în ploaie, precum caii şi iarba,

altele se-adună în cuibarele din crăpăturile dealului, iar altele te lasă în pace

aşa cum drumul se duce singur la vale.

 

Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi unul singur era cît pe ce să spună ceva;

dar nici acela nu s-a putut ridica

pînă la tăcerea celor ce vorbesc de la sine!

 

Oare pînă unde-am ajuns?

Cît de tare am depăşit limita

şi de la cîţi trebuie să-mi cer de urgenţă iertare acum, cînd nu mai am de la cine?

 

Cît de departe m-au împins depărtările

şi privirea ce s-a hrănit cu ce nu este al ei

şi cum se numeşte sfîrşitul ce m-a luat prin surprindere –

prăpastia ce ţine loc de răspuns?

 

*  *  *

Trece un om cu timpul după el,

clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:

– Omule, omule – strigă timpul în spatele lui, aşteaptă-mă şi pe mine!

Dar omul nici măcar nu-l bagă în seamă. Trece un om cu vremea alături de el,

trece în toată puterea cuvîntului,

drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei:

– Omule, omule – spune timpul din amiaza fierbinte, ridică-te din acest adevăr

şi nu te opri!

 

Dar omul îşi vede încet de-ale sale.

…………………………………………………………….

Trece timpul cu un om după el,

îl trage cu greu de ultimele zile la deal –

de parcă toamna i-a intrat în buletin

şi i-a îngreunat numele cu o piatră de moară:

– Hei, timpule, şopteşte omul abia auzit, aşteaptă-mă şi pe mine!

 

Dar acele ceasornicului bat mai departe fără să scoat-un cuvînt.

 

TE ÎNTREB: ÎNŢELEGI?

 

Astăzi mi-am pus mîna pe inimă

să văd dacă sluga este egală stăpînului –

dacă singurătatea le arde în palme cu-acelaşi ţipăt şi dacă doi talanţi pot fi mai mult decît unul.

 

Astăzi am rămas cu toate zilele-n drum şi cu faţa îngropată în lucruri

să văd dacă tăcerea ochiului meu este aceeaşi

cu răbdarea din lacrima Lui.