Un debut remarcabil în poezia noastră de azi este Rafee (Editura Timpul, 2014) al suceveanului Doru Mihai Mateiciuc. Alcătuit din două părţi care îşi datează poemele – călătorii în mie­zul neîntrerupt (1978-1988) şi peştele austral (1988-2008) -, volumul conţine,  în fapt, două cărţi, una a anilor ’80, cealaltă, dinspre anul 2000. Rafee, reunind debutul şi continuarea acestuia, recuperează un poet al generaţiei ’80, de care îl apropie atît structura temelor, cît şi modalitatea expresiei lirice. Mai întîi e legă­tura între cosmic şi teluric; dominante sînt simbolurile ascensiona­le asociate mereu cu Bucovina, un spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa artistică, identificând fiinţa interioară a poetului; „devin drum/ deasupra paşilor mei…/ şi-n faţă se deschide/ o poiană de cer înflorit” (vis); „în zbor de ciute şi cerbi mă-nvăluia Bucovina/ sub paşii mei cineva dilata ţărîna/ dar ea era cît era şi tăcea şi tăcea” (dorindu-mă pădure); „vezi: aripi se ridică din ţărînă/ rădăcinile copacilor – din cîrtiţe/ haturi se schimbă asemeni zilelor. vezi/ mugurii mănîncă tăciuni aprinşi/ cenuşa nechează/ se preschimbă în frunze/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ o poiană de cer înflorit, o pasăre phoenix/ să fie doar nostalgia nisipului/ diguri ajung pînă aici. în conurile brazilor/ se închid valuri corăbii uşoare oseminte/ sub blana strălucitoare a refluxului/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ umbre calcă păşunile noastre/ umbre se întind ca o molimă, să fie doar/ nostalgia nisipului/ a ieşirii la mare/ femeia respiră (în culoarea păstrăvilor)/ zvîcnetul ierbii spre aer/ ca o flacără/ femeia sudează/ arterele sfîşiate ale bărbatului/ ridurile (şi nu seceta) ratatinează acest pămînt” (despre Bucovina).

Mulţimea acestor simboluri as­censionale – poiana de cer înflorit de deasupra, zborul de ciute şi cerbi, zvîcnetul ierbii spre aer, o pasăre phoenix, zborul unui stol de păsări „cules cu securea lunii”, glasul ciocîrliei care „sprijină soarele ud”, erosul care se consumă „sub o pleoapă de stea”, privighe­toarea care „schimbă zborul pe cîntec” – conturează un complex simbo­lic ascensional care nu trimite la ceea ce G. Bachelard numea „contem­plare monarhică”, ci structurează această legătură a cosmicului cu teluricul, uniţi, prin spaţiul de identificare, un alt axis mundi; poetul în­suşi stă închis în văzduh; „monezile din scorburi/ pornesc refluxul nervurilor/ ziduri sub pleoape, trupul ferecat/ o umbră gesticulează înserarea/ din coaja lacrimilor, păstrăvii/ împing torente spre nord/ stau închis asemeni zborului în ciocîrlie/ stau închis într-un văzduh ca o maree/ şi aştept ploaia – să mă deschidă” (năvodul eliberator). Lîngă aceste imagini care se circumscriu sferei semantice a zborului, poetul aşază alte cîteva simboluri cu o mare forţă de sugestie, ofe­rind relief şi diversitate tărîmului mirific al Bucovinei; mai întîi, cerbul cu pădurea în coarne, cerbul stelar, cu stelele de sus în coarne, unul dintre cele mai puternice simboluri ale orizontului mito-poetic românesc, semnificînd totemul însuşi, forţa virilă, animalul întemeietor, fecunditatea, dar şi însingurarea, sfiala. Sînt, apoi, brazii, pădurea, fîntîna şi, între flori, brîndușa, floarea vieţii şi a morţii, înflorind primăvara foarte devreme şi toamna, foarte tîrziu: „în genunchii minusculi ai brînduşei/ lumina oftează abia au­zit/ cu o mişcare infernală/ umbra se învîrte în mijlocul sternului/ şi plouă şi rîde şi fulgeră” (pastel cinetic). În sfîrşit, cocorul, pasărea speranţei, dar şi a surpării, a (pe)trecerii vieţii în nefiinţă:  „lîngă zidul trestiilor/ luna oglindește/ cadranul inoxidabil al lacului/ (dansul pe cuiburi părăsite abia a început)/ în cocoşul de fier de pe acoperiş/ se înmulţesc larvele cocorilor/ (o pasăre moare ducînd aripa la piept/ moare cu secera înfiptă prin aripă)/ în cenu­şiul lor incendiu, cocorii/ se reped să ne înfrunte” (zorii).

Lirica lui Doru Mihai Mateiciuc este una a departelui care, în prima „carte” a volumului, se identi­fică în poiana de cer înflorit a Bucovinei, iar, în peștele austral, se regăseşte în simbolistica mării, cu nostalgia nisipului şi „blana strălucitoare a refluxului”. Dar marea pe care plutesc lebedele negre se asociază, în egală măsură, morţii, erosului care, iată, anunţă apropierea sfîrşitului: „în podul palmei se deschide scoica./ delfi­nul iese din valuri/ străbate norii/ eşuează pe ţărm/ ce iubesc în tine e apropierea sfârşitului/ alerg prin ploaia de monezi false/ în tufişurile stufoase ale sîngelui/ zgomotul primordial stă ascuns/ pe nisipul roşu cu fruntea albă/ somezi fiecare val/ gloanţe de nisip atrag algele, astfel se împleteşte/ armura delfinului/ În pîlnia gra­mofonului nu mai încap digurile/ discul aurit se învîrte sub falanga ta/ discul aurit se învîrte în dreptul gîtului/ exilat în acest înce­put/ iubesc în tine apropierea sfârşitului/ cînd bat clopotele sub limba rigidă/ delfinul striveşte/ dinţii mirositori ai întunericului/ se înalţă pescăruşii pînă sub frunte/ se izbesc îngroziţi/ fanfara începe astfel/ (moartea rememorează înserarea)” (peisaj marin). Departe, în „încăperea virtuală” a Bucovinei sau pe ţărmul cu nisip roşu, se înmulţesc semnele ruinei: delfinul – un alt albatros din poezia simbolistă – eşuează pe ţărm, printre scoici goale, alge putrede, schelete ale unor vieţuitoare mici, pescăruşi „îngroziţi”, solzii re­ci ai răsăritului de soare, meduze, iar iubita se îmbracă în verde pentru a se pierde între apele fierbinţi care „se grăbesc s-o ascun­dă”: iubita lui Doru Mihai Mateiciuc este poezia însăşi, „asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală”, cum scrie Florin Cântec într-o caldă şi pertinentă prezen­tare de pe coperta a patra a Rafee-lor: „continuai să mergi cu o um­bră la braţ…/ îmi plăcea noul tău trup/ metamorfoză cu funde impare …/ niciodată nu te privisem aşa/ fără gesturi fără atingeri/ doar gustam din liniştea nopţii/ cu paie lungi de cuvinte/ doar zîmbeam doar alergam/ pe urmele paşilor tăi/ şi-i striveam! şi-i ardeam!/ iartă-mă că o spun/ (din oglinda în care stau închis)/ trupul tău mă înspăimântă/ eşti începutul absenţei” (poesia – II). Aceasta e poezia, în fond, o prezenţă din absenţă, ne spune Doru Mihai Mateiciuc, un poet pe care, nu mă îndoiesc, îl vom mai citi.