Poetul se regăseşte, creează după formula: „Te-am adunat/ din risipire”. Eul poetului e cel ce „se” plasează cu un pas înainte de început pentru a percepe reculul sau tîrziul, locul însuşi mai înainte de început, fără de care, de fapt, nu ar fi început – „nu ar fi avut loc”, condiţie de a se manifesta, de a-şi arăta faţa – începutul ca atare, adesea identificat cu timpul, cu începutul timpului.

Tocmai, între „da” şi „nu” nuanţăm modul cum poetul nu s-a lăsat şi nu se lasă, în valea căderii-decăderii, pur şi simplu damnat, condamnat înainte de a fi judecat şi chiar înainte de a fi, cum, iată, nu se lasă smuls-dus, aruncat-înălţat tot mai sus în domeniul dominării succesivităţii care, pentru dezrădăcinarea cuiva-ceva din fiinţa lui proprie, se dovedeşte în stare să îi promită pînă la promiscuitate succesul, cîştigul, astfel ea făcînd uz pînă la abuz de pecetea predestinării pragmatice-posesive – divină, de felul religiei, ori umană, de felul pieţei de schimb, ambele urmărind globalizarea. (A se observa: timpul, cel ce a şi trecut, încalcă orice trasată ori netrasată limită, pentru el orice-există imită, se face deja trecere, încălcare de sine, trecut.)

Dintotdeauna Vasile Popovici pare să fi ştiut că smerirea e mărire, că succesivitatea de succes, de scenă obscenă în rostogolire, poleită cu predestinarea cultivînd mereu-posesia, mereu-puterea, e atît: promisiune evident lunecos ameninţătoare, ca bine de făcut cu forţa, pentru care nu poţi spune-scrie – prin credinţă şi deopotrivă liber, din amintire şi dorinţă, cu solidă dreptate tinzînd înspre milă (cum ai urca să atingi „blînd”-tainic vîrf de munte) – simplul „amin”. A scris din adolescenţă poezii publicabile, şi nu a publicat decît relativ tîrziu (în volum, în 2007, pînă acum avînd douăsprezece volume); cu conştiinţa unui vrednic şi de la sine copleşitor început, şi-a cultivat cu deschidere în largul lumii, universului propriul său tîrziu, locul-grădina sa de suflet plasată în localitatea natală, Corni, judeţul Botoşani – ca profesor, gînditor, trăitor cu bucurii între suferinţe, prin uimire să-şi amintească (din întrebări, varii întîmplări, luminoase ori tragice) ceea ce nu a ştiut şi nu s-a fost ştiut.

De felul reflexivităţii, locul de dinainte de început (casa ca „acasă”, topos şi totodată ethos, unde „se” plasează ca într-o poezie-eden poetul Vasile Popovici) e oglindă şi deopotrivă puls viu, simultaneitate – ca a sta şi a face din două clipe strict succesive, din început şi sfîrşit chiar, o singură clipă, reflexivă, ca a fi şi deopotrivă a comunica cu tine, tu cu tine, ca a gîndi; referim, aici, despre locul proxim-propriu începutului: o oglindă deopotrivă transparentă şi reflexivă, precum lumina, fiinţa ei, ca a fi „lumină din lumină”. Spre deosebire de oglinda opacă, etanş-sufocantă – de care aripile, zborul păsărilor, cerul liric se fac ţăndări –, tocmai oglinda transparent-reflexivă vizează nu atît multul-înmulţirea, simultaneitatea cantităţii, plusul obez (ca a fi „de lîngă” tine, a aduna doar lucruri „lîngă” lucruri), ci simultaneitatea calitativ identitară, ca a fi „din” tine: puls şi simplitate monadică, respirînd şi articulînd, simţind şi gîndind intim-cosmic.

Astfel omul, fiinţa estetică, cel ce „poetic locuieşte (…) pe acest pămînt” (Hölderlin), se arată a fi în stare cu pecete de pace să meargă cu Duhul, însuşi pulsul divin, pe întâile ape spre a percepe cu înfiorare senină, linişte entuziastă de felul frumuseţii înseşi, cum Atotputernicul desparte puterile de sus de cele de jos, cum le face să-şi găsească, cu fiecare creatură dintre „Atîtea scoase din cuvinte” (cum spune poetul din Corni), propria lor identitate în ierarhică arcuire. Încercăm astfel a numi modul cum el, muritorul nemuritor – omul –, tinde a înţelege în uimire neînţelesul, cu puterea neputerii sale să-şi amintească ceea ce nu a ştiut: cum, de „sus” ori de „dincolo” de început, Neasemănătorul se face – în orice oglindă în sine trecătoare – sieşi asemenea, creator deci.

Dincolo de talpa, conturul zeului Terminus – al hotarelor, semnelor lor –, fiind fără de căluşul, fără de botniţa unui dat, tîrziu străin, iată că poetul, omul estetic, în „vîrful unghiului” plasat, în locul propriu-intim începutului fiindu-şi propriul lui dar, trezire de sine, el e cel ce surprinde (ca unime, îngemănare, asemănare, ca „a sta”) simultaneitatea a două succesive-neasemenea clipe care se fac deopotrivă reflexivitate şi durată, clipă reflexivă. ?i încă, nemuritorul muritor e cel ce se cuprinde în ecstatic temei ca şi cum temelia lui e însuşi cerul şi, liber parcă şi de el, experimentează ca într-un joc de copii uimirea, încremenirea gingaş-vie, mereu moarte-înviere, astfel el practică modul cum (prin chemare, prin ascultare-asceză, chenoză, prin straşnice şi goale, pustii parcă, reguli-norme-legi de împlinit-umplut), iată, însuşi cutremurul – numim aici „timpul” – ca teribilă, stihinică ieşire tocmai intră în ipostasul de neclintit al muntelui de felul firesc, uman-divin, al credinţei, un munte ca o inimă, uriaş-intimă, în chiar cerul din pieptul tău pulsînd viaţă şi viaţă din belşug.

Dramaticul poet Vasile Popovici, autorul marelui poem „Lucifer” (202 strofe, cu cîte 4 versuri fiecare, cu explicită trimitere la „Luceafărul” lui Eminescu şi la „Demonul” de Lermontov), atribuie, faţă de Leibnitz, monadei – a se citi: eului poetic, divinităţii umane care e consubstanţială-proprie fiecărui om, oricît de atins de profan, de stors de deşertăciune ar fi el – ferestre de felul oglinzii transparente, de felul luminii. Deopotrivă, ca pe o monadă cu ferestre (comunicare-restituire), ca pe o entitate cu „insaţiabilă” nevoie de cunoaştere (ca proprie voie, valoare-existenţă), poetul evocă biblicul personaj. (A se vedea: Lucifer, din început unicitate căutînd fericirea, s-a îndrăgostit de unicitatea umană, monada Mădălina; „Eternitatea nu-i de-ajuns./ Vreau şi durere şi iubire,/ Să am şi lacrimă de plîns/ Dar şi un strop de fericire.”)

Şi omul, şi Lucifer urmăresc cunoaşterea, mai exact: realitatea „din” cunoaştere, de „dincolo”. Cu maximă amplitudine, poetul experimentează reculul începutului. Divinitatea însăşi e neasemănarea, şi iată că neasemănarea se face sieşi asemenea, asemănare, se face deci tîrziul-reculul din început: cunoaşterea din care apare creaţia, care realizează realitatea. Coroana – a se citi: „cunoaşterea” – creaţiunii de sus e Lucifer, iar a celei de jos, omul. Dacă s-ar fi putut opri în acest punct creaţia…! Însă şi Lucifer, şi omul tind să-şi lase, într-un demers de bun simţ („onestitate”, B. Pascal) mîntuitor-salvator, slava cunoaşterii (asemănării) pentru a fi realitatea (neasemănarea), pur şi simplu „a fi”. Ni se pare cu totul inadecvată interpretarea: cunoaşterea-asemănarea omului şi a lui Lucifer cu Divinul, şi în general orice cunoaştere şi interpretare, e invidie cainică, gata să-L ucidă, să-I smulgă, Divinului, realitatea-neasemănarea. (Aici, e de înţeles de ce Fiul Divinului, Asemănarea, s-a vrut – lăsînd întreaga slavă de sus şi de jos, El moarte pe cruce luînd – realitate umană, a fi născut din om: spre a fi însuşi Mîntutorul, Bunul Simţ).

De la sine, întîrzierea din început ne spune că în început mai rămîne un anume rest, neînceput. Începutul cu rest nu poate fi decît rătăcire fără de sfîrşit, căci sfîrşitul, desăvîrşirea întregului-creaţiei e în început, drept restituire, restaurare. Întîrzierea din început vorbeşte de fapt şi de o nouă plasare, ca asemănare, în el însuşi a autorului, e reflexiva oprire în realizarea unei opere, e reculul-întoarcerea – deopotrivă în spaţiu şi în timp, ca a fi în sine, în vîrtej, burghiu cosmic, ca într-un „carusel”, cum spune poetul. Întîrzierea din început e deja întoarcere martiric-mărturisitoare şi mîntuitoare a însuşi începutului proiectat în dezmărginire, risipire, în „hăul lui de rătăcire”. (Restul în cauză consună ideatic cu subtitlul poemului „Lucifer”: „Întotdeauna a existat ceva”.)

Fiinţă muritoare, prin plasarea sa în tîrziul (nemurirea, loc al Autorului) din început, poetul-omul de fapt ţine să afle, edificator şi transcendent, sensul acestei lumi, sensul deşertăciunii acestei lumi: „veşnicia”, pentru care, iată, muritorul-risipitorul (sau deja risipitul-alungatul, damnatul prin predestinare, Lucifer) nu are altă măsură, alt criteriu decît cunoaşterea (ca cunoaştere şi cunoaştere de sine a ceea ce există), decît asemănarea (ca de sine asemănare a neasemănătorului). Doar astfel pentru om începutul e transparentă şi cu propriu cheag oglindă. Creaţia prin cunoaşterea-asemănarea de sine a neasemănătorului nu poate fi interpretată ca uzurpare sau autouzurpare.

La sfîrşitul creaţiei, cînd, la plural, Divinul spune „hai să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, e de înţeles că pe om îl face din o parte din restul rămas neînceput-nefăcut, în început. Cu subtilă intuiţie ontică, poetul reţine că din restul propriu restituirii, restaurării in integrum din început nu se „face” ceva pur şi simplu, ci se „naşte”; înţelegem că Lucifer (Hyperion şi Demonul), cît şi omul-Adam sînt – în tăriile de sus şi, respectiv, de jos – „întîii nenăscuţi./ Născuţi, de nimenea născuţi”. În „agora” transdisciplinarităţii lirice (B. Nicolescu) a acestui poem antologic nimeni nu-şi arogă dreptul de „întîi născut”, de a primi tot mai mult – totul dacă se poate, ca a fi primul fără de primenire – cu preţul, pe seama semenilor, fraţilor (a se vedea pericopa evanghelică din Luca, 15: 11 – 32, „Pilda fiului risipitor”).

În opera poetului Vasile Popovici nu se pune între început şi sfîrşitul a toate semnul egal, identic cu succesivitatea ca perpetuă cunoaştere de succes care (incapabilă de asceză-ascultare, de ajunare spre a intra într-o sărbătoare precum restaurarea începutului), iată, urmăreşte doar umplerea de felul golirii, ca obscenă dezgolire, doar lauda ieftin strălucitoare, orbire de sine pe cîntarul comparaţiei: cantitativizarea în exces, inflaţionist-uzurpatoare, a calităţii, şi care l-a zămislit pe Goliat-ul fără de saţ şi fără de soţ, fără de bun simţ, dispreţuitor, ce tinde a obţine, a înghiţi totul cu preţul semenilor, ca atribuire, ca tribut, jertfe din partea neasemănătorului chiar.

În fel şi chip, poetul plasat în tîrziul începutului ne pune în vedere: iubirea – asemănarea de felul cunoaşterii şi deopotrivă coincidenţă-realitate (asumare reciprocă) a contrariilor, după logica cu terţul inclus (?t. Lupaşcu), ca firească naştere – nu e iubire dacă nu e întreagă, dacă nu se arată (realitate şi totodată imagine): restituire mîntuitoare, restaurare „in integrum”. În marele său poem, V. Popovici, folosind uneori paleta maniheică de teribile străluciri şi tenebre, evocă inadecvarea „consubstanţială”, pînă la paroxism, dintre Mădălina şi Lucifer („A fost să vadă doar o dată/ Atît sublim; frumos Făcut./ ?i n-o să simtă niciodată/ Plăcutul care l-a durut.”).

Poetul ne spune că fericirea nu e o sumă, smulgere-primire leviathanică, ceva masiv-continuu de adiţionat insaţiabil pînă la uzurparea semenilor-oamenilor, un continent; fericirea se află pe nişte insule, „Insulele fericiţilor” (Platon), astfel subiectul (cel ce se bazează pe sine) fiind insul care îşi asumă specia. Întregul-fericirea e asumare: întrebarea în care liber poţi să te uimeşti, să-ţi înnoieşti-primeneşti mintea, mîntuitor, într-un edificator salt spre alt şi mai înalt nivel de cunoaştere-realitate, cunoaştere de valoare, ca nevoie cu proprie valoare de întrebuinţare, generos-creatoare. Poezia e un „dincolo-aici”, asumat, de felul conştiinţei: e – să apelăm la titlurile volumelor publicate de V. Popovici – „punte”, „arc”, „respiraţie”, „plecare-întoarcere”, „solstiţiu-echinocţiu”, „carusel”, „sete”, „meteor”.

Din cunoaşterea de succes, realitatea ca „a fi” iese odată cu timpul, cu cel ce a şi trecut, astfel ea e confiscată pe piaţa invidiei de schimb şi de nemeritat şi nemernic cîştig, avortoarea invidie zămislind indivizi care nu ştiu de semeni-specie, de divinitatea proprie. Prea adesea cunoaşterea de succes, pragmatică, de cîştig, „tehnologizată”, e fără de realitate şi fără de sine, ea nu e cunoaştere-realitate de sine, conştiinţă, deci nu practică arta arătării, e deşertăciune fără de sens, doar semn cainic, cinic-violent.

În opera sa, poetul referă despre disponibilitatea, capacitatea de asumare generoasă în sensul supravieţuirii şi transfigurării. Cu chemare, el mărturiseşte despre reculul existenţei şi deopotrivă al timpului, recul de felul reversibilităţii şi al reflexivităţii în care realitatea, una – neasemănătoare –, s-a văzut-trezit faţă în faţă cu ea însăşi: asemănătoare, deopotrivă realitate şi cunoaştere (arătare, revelaţie). Poezia sa e realitate metaforică, asemănare în neasemănător pe dimensiune transdisciplinară, fiind deopotrivă trezire şi asumare. E de înţeles metafora drept stare de asumare. În fapt, prin asemănarea cu el însuşi, prin cunoaştere deci, neasemănătorul îşi asumă creaţia-opera: originalitatea, oprirea-tîrziul – restul, ca preformă şi totodată ca sfîrşit şi desăvîrşire, deplinătate şi perfecţiune mîntuitoare – din început. Fără de cunoaştere nici nu poate fi pusă relaţia dintre unu şi multiplu. „În Big Bang, Început rapace,/ În Fiat lux, în Început/ Ireversibilul s-o-ntoarce,/ Să-nceapă altfel Început.” („Lucifer”, vol. „Carusel”, Editura Pim, Iaşi, 2012)