Trista veste a morţii, în această primăvară, a celui care a fost cel mai important poet suedez contemporan, m-a făcut să revin la poezia lui Tomas Tranströmer  pentru a reflecta din nou asupra artei sale poetice şi, în special, asupra unora din celebrele sale metafore. Iar casa simte constelaţia cuielor ce-i ţine pereţii împreună. Versul acesta l-am desprins din poemul O noapte de iarnă (1962). După părerea mea, el sintetizează într-o mare măsură arta poetului pe care critica literară suedeză s-a obişnuit să-l numească ”maestrul imaginilor”. El sugerează efortul unei persoane – artist al cuvântului, ori nu – de a construi o lume, de a edifica un întreg oferind, în acelaşi timp, posibilitatea deschiderii spre lumea din jur. În cazul poetului recent dispărut este vorba de crearea unui univers liric inconfundabil, permeabil celor mai diverse moduri de percepţie şi interpretare. În rândurile care urmează, mă voi strădui să desluşesc modul (sau modurile) cum mi se arată mie ”constelaţia cuielor” ce ţine împreună pereţii mişcătorului său edificiu poetic. Spun ”mişcător” pentru că metaforele lui Tranströmer — simple şi complexe, în acelaşi timp – au proprietatea de a trece brusc din sfera cunoscutului spre cea a bănuitului, din zona aşezării ferme spre una a incertitudinii.

 

Arta lui Tranströmer de a surprinde un proces complex, în doar câteva fraze simple este seducătoare: Subsolul se târăşte pe scări în sus. sau: Am absolvit universitatea uitării şi sunt cu mâinile goale precum tricoul pus la uscat pe sârmă. Absolvirea şcolii şi rufa proaspăt spălată, nu inspiră ele inconfundabila şi greu de transferat în limbaj conceptual, senzaţie de eliberare? Suntem invitaţi să luăm parte la un festin în care limbajul dobândeşte alt rol decât transmiterea de informaţii. Nu trebuie totuşi uitat faptul că metafora, ca figură de stil, exprimă o relaţie interpersonală prin care cititorul e invitat în universul spiritual al autorului. Pentru a depăşi nivelul de comunicare convenţional, este necesară o înţelegere între text şi cititor.  Dacă acest acord nu există, atunci transferul metaforic nu se produce. În poemul Eldklotter (Bulgări de foc), de exemplu, pentru cititorul pregătit să accepte îndemnul poetului, acesta vorbeşte despre virtuţile taumaturgice ale stării de intimitate:

 

Under de dystra månaderna                                În timpul lunilor sumbre

satt själen hopsjunken                          sufletul sta ghemuit

och livlös                                                  şi vlăguit

men kroppen gick raka vägen till dig.              dar trupul a luat-o direct spre tine.

Natthimlen råmade.                              Cerul nopţii a mugit.

Vi tjuvmjölkade kosmos                        Am muls cosmosul pe furiş

och överlevde.                                         şi-am supravieţuit.

 

Îmi imaginez că orice cititor, care s-a aflat odată într-o stare gravă, pe un pat de spital, să spunem, poate stabili pactul de înţelegere cu autorul acestor versuri. Din întunericul abisului, un suflet muribund găseşte alinare în altul. Agentul vindecător poate fi oricare fiinţă ori crez, entitate inspiratoare de speranţă. Într-o notă religioasă, aceste versuri trimit şi la strigătul de disperare al psalmistului, adresat Atotputernicului. Oricum ar fi, imaginea finală e menită a oferi sufletului un refugiu. Pe lumea asta există întotdeauna ceva pentru care merită să trăieşti, chiar şi atunci când prezentul e năpădit de culorile cele mai sumbre.

 

Metaforele lui Tranströmer se abat de la modele de gândire obişnuite. În volumul său de debut, intitulat ”17 poezii”, există un poem care cuprinde o imagine ce sugerează că există căi intuitive de cunoaştere a lumii. Noutatea nu constă în ideea ca atare, cât în maniera originală prin care ea este exprimată: Trezirea este un salt din vis cu paraşuta. În accepţia comună, trezirea se petrece din somn spre realitate. La poetul suedez, această trecere este întoarsă pe dos; în relaţia cu starea de veghe, visului îi este atribuită valoarea primară. Chiar dacă ideea este prezentă şi la romanticii şi la suprarealiştii, originalitatea viziunii autorului recent dispărut rămâne ştirbită. Versul lui revigorează o viziune epuizată de-a lungul timpului; o face accesibilă sensibilităţii contemporane. Şi în poemul Cartea de noapte găsim o imagine care vădeşte maniera autorului de privi realul dintr-o perspectivă inversă: … pietre albe trimit semnale lunii. Aşa cum ştim cu toţii, ”semnalele luminoase” se transmit de la Lună spre Pământ. În universul imagistic al autorului, sensul este schimbat; pietrele fiind cele care trimit lumina pe astrul ceresc.

 

Acelaşi procedeu de inversare a perspectivei convenţionale îl întâlnim şi în versuri precum: Lacul este o fereastră spre pământ sau Solul nesfârşit de sub noi. În primul exemplu ni se sugerează că orizontul luminos nu este situat undeva deasupra noastră, ci în subteran. Al doilea exemplu este o calchiere a unei formule banale de tipul ”cerul nesfârşit de deasupra”. Construcţia nu este realizată de poet doar de dragul de a epata cititorul visător, ci cu intenţia de a sublinia contrastul dintre infinitudinea reală a comunităţilor umane şi caracterul finit al ”celestelor” utopii politice.

 

În domeniul psihologiei se foloseşte o noţiune numită sinestezie pentru a defini fenomenul prin care o persoană, asociază sunete cu forme sau culori. Prin analogie, definirea unui simţ cu ajutorul altuia poate fi numită sinestezie lingvistică. Metoda e practicată de Tranströmer, atunci când, de exemplu, substituie un anumit miros printr-o culoare. Ea nu este specifică doar autorului suedez, după cum nici transpunerea  tuturor autorilor vizionari la care combinarea, osmoza dintre stările sufleteşti şi reflecţie se manifestă în permanenţă. În poemul Ilustrate negre, de exemplu, moartea este prezentată drept croitor:

 

Mitt i livet händer att                                        În mijlocul vieţii se întâmplă că

döden kommer och tar mått på människan.                moartea vine şi-i ia omului măsura.

Det besöket glöms och livet fortsätter.         Vizita e uitată şi viaţa continuă.

Men kostymen sys                                                   Dar costumul se coase

i det tysta.                                                                                în tăcere.

 

La începutul acestor modeste notaţii mi-am impus să mă abţin de la interpretarea metaforelor oferite ca exemplu, limitându-mă doar la sumara trecere în revistă a procedeelor prin care ele sunt realizate. Nu am respectat întotdeauna regula autoimpusă, dar în cazul strofei de mai sus dau ascultare ucazului din pricină că sensul versurilor este, dacă nu limpede precum albul fir al cusăturii hainei, extrem de sugestiv, oricum.

 

Metaforele şi comparaţiile lui Tranströmer îşi dau măsura deplină când autorul alege ca suport elemente selectate din mediul natural: sufletul se freacă de peisaj precum o barcă de ponton; (din poemul Faţă în faţă, inclus în volumul ”Cerul terminat pe jumătate”); sub scuturi lucitoare aripi iscusit pliate precum o paraşută împăturită (descrierea unui cărăbuş), în beznă auzi constelaţiile păşind pe catalige (poemul Furtună, volumul ”17 poezii”), bătrânul stejar ca un elan împietrit… (e vorba de animalul din zona nordică) etc. Când sunt aplicate noţiunii timpului, metaforele lui Tranströmer dobândesc, ”în mod firesc” materialitate. Aşa se întâmplă, de exemplu, în poemul Nocturne“(”Cerul terminat pe jumătate”), în care Timpul e prevăzut cu pardoseală şi pereţi ori poate fi călcat în picioare ca pe o insectă: ora trei a fost strivită sub copite. Epocile istorice coexistă. Anii dormitează ca liliecii în peşteri, aşteptând ziua când îşi vor lua zborul (Elegie). Viitorul,  faţa palidă a nenăscuţilor, (vezi bine-cunoscutul vers stănescian) e inclus în prezent (Sonuri şi urme) iar prezentul se extinde înapoi în istorie, ca în poemul Noi: Goarnele epocii, sunete paria atârnă peste abis, sau desenele noastre ies la iveală, roşiile noastre cornute din atelierul erei glaciare.

 

Animalele au un rol deosebit de important în poezia lui Tranströmer. Ele întruchipează adesea concepte esenţiale legate de viaţă şi de moarte. O insectă poate personifica timpul, precum în exemplul oferit deja, un fluture poate simboliza clipa trecătoare iar păsările sunt investite cu rolul de agenţi ai temporalităţii. Vulturul păzeşte esenţa timpului, cucul ia vara cu el şi se călătoreşte spre tropice, în vreme ce pescăruşii sunt răspunzători de zilele săptămânii, ca în poemul Cele patru temperamente: Închide ochii şi-ai să auzi răspicat, cum pescăruşi vestesc duminica peste ţinutul nesfârşit al mării. Aidoma clopotelor bisericii, păsările marchează, cu ţipătul lor, mersul zilelor, ba chiar şi succesiunea orelor. Printre zburătoarele – mesagere ale timpului – se mai strecoară uneori şi lilieci, ca metafore pentru zile şi ani. În poemul Elegia (”17 poezii”) găsim versurile: Aici atârnă de anii, faptele înghesuite. Aici dorm ele cu aripile pliate.

 

Voi pune pecete sumarului meu catalog cu câteva strofe din poemul Singuratice case suedeze, care cuprinde o înşiruire de metafore menite a surprinde esenţa diferitelor tipuri de construcţii întâlnite pe plaiurile Suediei:

 

Mitt i en döende skog                            În mijlocul pădurii muribunde

där förmultningen läser                       unde putreziciunea citeşte

genom glasögon av sav                         prin ochelari de sevă

barkborrarnas protokoll.                     protocolul gândacilor.

/ … /

 

Huset på en ö i älven                             Casa de pe insula din râu

ruvande sina grundstenar                    clocindu-şi  fundaţia de piatră.

En ständig rök – man bränner            Fuiorul lung de fum – cineva arde

Skogens hemliga papper.                     hârtiile secrete ale pădurii.

 

Regnet vänder i himlen.                        Ploaia se întoarce în cer.

Ljuset slingrar i älven                           Lumina strecoară în râu.

Hus på branten övervakar                   Casa pe pantă supraveghează

vattenfallets vitta oxar.                       boii albi ai cascadei.

 

Höst med en liga av starar                   Toamna cu o bandă de grauri

som håller gryningen i schack.           ce ţin zorii de ziuă în şah.

 

 

(Obs: Versul eliptic Lumina strecoară în râu ar putea părea o neglijenţă de traducere. Eu am preferat însă traducerea corectă a formei verbale folosite de autor, ”slingrar”, fără să-mi permit ”îmbunătăţirea” ei scriind ”Lumina se strecoară”, care în suedeză ar suna ”Ljuset slingrar sig”. Presupun că acesta este unul din cazurile, des întâlnite la Tranströmer, când, aşa cum notam în pasajul iniţial, metafora glisează din zona fermă a lumii cunoscute în cea a lucrurilor doar bănuite.)

 

Într-o ţară precum Suedia, caracterizată, deopotrivă, prin geniu ingineresc şi birocraţie (considerată excesivă de unii), poate că era inevitabil ca un poet atât de impregnat de spiritul ţării sale, precum Tomas Tranströmer,  să facă apel, în mod ironic sau nu, la termeni specifici acestei matrici. După cum uşor se poate observa, în poem se strecoară termeni specifici precum: ”a supraveghea” (nu doar ”a veghea”),”hârtii secrete” (cu sensul de documente arhivate), ori ”a ţine în şah” (sugerând controlul şi menţinerea ordinii). Asemenea societăţii, natura este şi ea un sistem ale cărei mişcări pot fi monitorizate şi controlate. De către cine, este dificil de determinat. Dacă este natura însăşi care se autoguvernează ori dacă este vorba de intervenţia ordonator-proteguitoare a omului, acest lucru rămâne să-l aprecieze cititorul, prin prisma propriei sale experienţe de viaţă.

 

Aşa cum menţionam la începutul acestor notaţii, Tomas Tranströmer s-a scris în istoria literaturii suedeze ca un maestru al metaforei. Suportul acestor imagini este întotdeauna unul existenţial. Prin observaţie şi reflecţie, poetul ridică propria sa experienţă de viaţă la un nivel ce dobândeşte valabilitate generală. Pe deoparte, el scoate la lumină şi înnobilează faptul cotidian, adesea ignorat, iar pe de alta, concentrează şi dă expresivitate unor adevăruri demonetizate, devenite banale prin folosire. Cuvintele alese alunecă spre cititor ca în poemele haiku: într-un mod firesc, fără rezistenţă, dar metaforele lui reţin atenţia. Mesajul lor ajunge la cititor într-o măsură mai mare sau mai mică, dar ajunge. Unii amatori de poezie nu se feresc să vorbească despre caracterul lor mistic. Tranströmer nu a fost nici pe departe un mistic; sau poate că a fost doar în măsura în care toate creaţiile poetice profunde şi autentice degajă o aură extrasenzorială.