Marius CHELARU – Biblioteca HAIKU

Ploaie de stele/ Rain of stars, antologie română de tanka realizată de Magdalena Dale, cuvânt înainte de Vasile Moldovan, coperta şi design: Constantin Dale, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2015, 156 p.

Deşi volume/ selecţii de autor care cuprind şi/ sau numai poeme tanka au mai fost publicate în spaţiul limbii române, aceasta este prima antologie colectivă, cuprinzând poeme semnate de un număr de 53 de autori consideraţi de antologator, argumentat, reprezentativi pentru acest gen, la noi. Unii dintre autorii selectaţi, cea mai mare parte, au mai publicat şi peste hotare, în diverse publicaţii de gen.

Reamintim, în traduceri (care astăzi ar putea fi considerate mai mult sau mai puţin reuşite), deşi unele dintre ele nu au fost numite de traducători „tanka”, au mai fost în România, am scris, detaliat, în diverse rânduri despre asta, de la episodul (neconfirmat documentar al lui Hasdeu), apoi Vlahuţă, Octavian Goga, Otilia de Cosmuţa, George Voevidca, Traian Chelariu, Al. T. Stamatiad ş.a. De altfel, despre parte dinte aceste „momente” şi despre altele vorbeşte în cuvântul său înainte Vasile Moldovan, şi el unul dintre autorii recunoscuţi în domeniu.

În timp, autorii români au „adoptat” tanka, au început să publice şi peste hotare, să fie recunoscuţi ca autori de gen. Magdalena Dale, care a realizat această antologie, este, de altfel, una dintre autoarele recunoscut şi în ţară şi peste hotare, colaboratoare la mai multe publicaţii de resort.

Cei 53 de autori (mulţi membri ai celor două societăţi de lirică niponă din România, unii şi ai Uniunii Scriitorilor) au fost antologaţi cu un număr variabil de poeme (de la 1 la 4), funcţie de criteriile avute în vedere de antologator. Este un demers de semnalat (şi) prin faptul că este vorba despre o primă antologie de acest fel la noi, realizat de o cunoscătoare a acestui tip de poem, în permanent contact cu publicaţiile de gen, cu modul în care se scrie/ publică tanka la noi şi peste hotare.

 

*

Clelia Ifrim, Casa de pe malul oceanului/ House on the ocean shore, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2014, 86 p.

Clelia Ifrim[1], este un nume cu care ne-am întâlnit de mai multe ori în rubrica noastră. Creaţii ale sale sunt şi în antologia de tanka prezentată mai sus. Autoare cunoscută, publică de ani buni în diverse reviste din ţară şi din străinătate, primind mai multe premii pentru creaţiile sale. (Am semnalat şi alte cărţi ale sale în această rubrică, de aceea ne vom rezuma la câteva notaţii de această dată.) De altfel, şi poemele selectate în acest volum (o „antologie de haiku şi tanka; selecţie din poemele scrise între anii 2009-20014”) au apărut în revista „Ko”, din Nagoya, Japonia – şi din acest punct de vedere este interesant de văzut, ca şi în alte cazuri, cum arată unele dintre poemele publicate în Japonia, comparativ cu cele din publicaţii virtuale sau/ şi pe hârtie de la noi, diferenţele care reflectă şi cum sunt percepute/ asimilate discuţiile/ schimbările în domeniu (în mare parte subtile, nu de substanţă/ majore, ţinând de aspecte formale/ de vocabular – termeni sezonali, figuri de stil care pot apărea în poem în anumite frazări ş.a.).

Structural, volumul cuprinde pe fiecare pagină câte un poem, în versiunile română şi engleză, unul după altul, fără a fi grupate după vreun criteriu în secţiuni/ cicluri ş.a.

În poemele sale, uneori, Clelia Ifrim caută jocul de idei/ simboluri, suprapunerea/ întrepătrunderea de planuri/ aspecte diferite. Alteori îşi fondează poemul pe o imagine cu o putere de sugestie anume dată de o sărbătoare, un obiect ş.a. În încheierea semnalării, câteva poeme, şi cu titlu exemplificator, la final: „Drum prin soare –/ umbra păsării devine/ gheaţă subţire”; ultimul bănuţ –/ găsesc în buzunar/ frigul de argint” (în versiunea engleză avem: silver coin – ultimul bănuţ; frigul de argint – silver fever); „Ziduri oarbe –/ vântul se izbeşte/ de visul pietrei”; „Clepsidra spartă –/ marea îşi ia înapoi/ nisipul din ea”.

 

*

Maria Tirenescu, Amprente, haiku, ediţia a doua revăzută şi completată, Editura PIM, Iaşi, 2014, 60 p.

Poemele sunt aşezate în secţiunile: Semne de primăvară, Vacanţa mare, La malul mării, Culorile toamnei, Miezul iernii, Bunicii. Partea a doua a cărţii cuprinde informaţii despre autoare, despre creaţiile sale şi distincţiile primite, şi o secţiune de Comentarii la poeme – câteva, semnate de Şerban Codrin, Corneliu Traian Atanasiu, şi câte unul de Francis Tugayé, Oliver Walter.

Ne vom referi, firesc, mai curând la poeme decât la comentarii, deşi şi acestea sunt interesante nu doar prin ce spun despre poeme, ci prin felul în care se vede că înţeleg autorii lor ce înseamnă un haiku. În acest sens remarc mai ales propensiunea spre ideea de haiku „clasic” – cu kigo ş.a. – şi comentariile lui Şerban Codrin; de notat şi modul în care se diferenţiază abordările românilor – chiar şi poemele alese, dar acest fapt poate ţine de împrejurările în care a fost făcut comentariul respectiv anume – faţă de cei doi străini, deşi textul lui Francis Tugayé e mai curând o consemnare tehnică.

Maria Tirenescu (care face parte din grupul care conduce şi administrează blog-ul „Romanian kukai”, sub conducerea lui Corneliu Traian Atanasiu) publică şi în ţară şi peste hotare, în diverse reviste, pe net, apare în antologii (între care şi antologia de tanka realizată de Magdalena Dale) ş.a., aşadar este un autor în continuu contact cu felul în care se scrie haiku. Pe scurt spus, în linii mari, acest fapt se observă şi în această carte, în care îmbină, şi prin felul de a scrie şi de a grupa (am în vedere şi secţiunile care ţin cont mai ales de aspectele sezonale, dar şi cele care sunt intitulate după altfel de teme) poemele. Unele dintre texte – toate sunt scrise în cromatica/ tematica şi într-un limbaj de factură „clasică”, fără accente moderniste/ experimentale – comportă analize interesante. De pildă, unul dintre acestea, comentat de altfel, este: „Noapte geroasă -/ ţârâitul greierului/ în dosul sobei”. „Greier”, considerat kigo de vară, apare aici într-un alt context, iar asta ridică o întrebare cu temei – un astfel de cuvânt, cum de altfel pot fi diverse alte situaţii, poate fi folosit în atare context sau este cumva „blocat” de faptul că este considerat kigo de vară? Am întâlnit varii tipuri de opinii, nu multe, totuşi, la temă, dar în general în analize sumare, neduse „până la capăt”, şi, în tot cazul, nu unitare. Poate că o abordare concretă, în fiecare caz în parte, este de dorit, şi un cuvânt nu poate fi „oprit” să fie folosit în alte contexte decât cele sezonale în care este considerat kigo.

Avem în vedere, desigur, şi scurtimea unui haiku, şi „regulile”, ce înseamnă un saijiki, nedublarea de cuvinte sezonale – analizată şi de Şerban Codrin, şi de subsemnatul etc.

– Reamintim că în terminologia japoneză există un cuvânt, kigasanari (înseamnă „dublarea cuvântului sezonal”). Susumu Takiguchi, într-un eseu intitulat Can the Spirit of Haiku be Translated?[2], analizând una dintre formele mai vechi ale celebrului haiku al lui Bashō cu broscuţa, cu multe variante de traducere în diferite limbi, discuta şi despre prezenţa acestui aspect (şi despre un alt termen, „fukayomi” – a citi prea mult într-un haiku”), dar nota că, probabil, acest fapt nu conta la vremea respectivă. Este încă un exemplu despre felul cum s-a schimbat, în timp, viziunea despre ce înseamnă haiku. Ca o notă, Takiguchi consideră că acest poem (compus, scrie autorul, poate în primăvara lui 1686, sau 1681, 1682 după alţii), la care cunoscătorii se referă numindu-l „Shofu kaigan no ku” („the eye-opener, or enlightenment of the Bashō School”), a fost pentru maestrul japonez ceea ce era „Demoiselles d’Avignon” pentru Picasso. Este, totodată, în viziunea sa, „cel mai faimos dintre toate poemele haiku ale lumii din toate timpurile”, dar şi „cel mai greşit înţeles”. –

Dar tind, într-un fel, să dau dreptate şi lui Şerban Codrin (bun cunoscător al fenomenului şi colaborator al revistei noastre de ani de zile), subliniind însă că în sensul că depinde şi de felul în care este compus textul, de măiestria cu care poetul face ca acel cuvânt să îşi găsească locul firesc, conotaţia lui simbolică fiind adecvată. Una peste alta, sunt în acord cu cei doi comentatori – poemul este unul bun, „de antologat”, ca să îl cităm pe Şerban Codrin.

Nu încheiem fără a cita trei poeme din această carte a unui autoare cunoscute, premiată în ţară şi peste hotare pentru creaţiile sale: „Cătun părăsit -/ încă mai cad cireşe/ pe banca de lemn”; „Cer fără nori -/ cicoarea stăpâneşte/ vechiul cimitir”; şi unul dintre foarte puţinele despre oraş: „plouă peste oraş -/ guguştiucii clocesc/ fără umbrelă”.

 

*

Zoran Mimica, Without keys, haiku poems with love, PyTao Press, SUA, 2012

„Is the aim of literature to help us avoid thinking about death (“memento mori”) which remains the last taboo of our civilization, or does it have other aims?”, Zoran Mimica

Pe Zoran l-am întâlnit într-o zi de toamnă, la Viena, pe străzile căreia am călătorit vorbind, cu el şi cu Dietmar, despre tot felul, de la haiku, istorie, filozofie şi multe altele. Zoran e o figură aparte, merge pe un soi de trotinetă şi are un fel al lui de a comunica. În acelaşi fel aparte şi scrie.

Cartea lui nu este neapărat un drum prin lumea sa haiku, ci prin felul în care vede el lumea şi înţelege să o „transcrie” în cartea lui în texte care au nevoie, uneori, după cum consideră, de note lămuritoare destule de… altfel.  Un exemplu: „curious fish/ swim towards/ my legs”, în care oferă „traduceri” în „Earth Language”, „symbols in the pictograph”, apoi „Symbols in the Earth language translation”…

Zoran s-a născut în Zagreb. A început să scrie haiku prin anii ’70, cam pe când a început să studieze tao şi zen, spune el, de la „Suzuki, Fromm, Pirsig, Ryokan, Basho, Buson, Issa, Shiki…”. Se consideră un „homeless”, dar, mărturiseşte, îşi împarte timpul între Zagreb, Mimice (localitatea de la care vine „Mimica” din semnătura sa de autor), Viena şi Londra. Spune că, în general vorbind, se consideră influenţat mai mult de filosofia şi poezia Orientului („Basho, Issa, Ryokan şi alţii”), decât de tradiţiile şi poezia occidentală, dar face paralele adesea între autori/ viziuni occidentale şi orientale. Scriind haiku, se întreabă dacă forma 5-7-5 poate fi „extended in Western haiku even to much longer form without jeopardizing the idea of haiku itself”. Şi alte, şi alte întrebări… Unele le-am discutat, cumva, pe drumurile din Viena, altele…

Poemele din carte sunt în două secţiuni: Haiku publicate, şi Haiku nepublicate până atunci. Arată un fel aparte de a surprinde „momentul/ momentele” în haiku, şi, mai ales, oferă cititorului din bucuria sa de a vedea/ simţi clipa aceea unică, imediat înainte ca să devină trecut, poate uitare. Sau să rămână acolo, undeva, în veşnicia din amintirile fiecăruia. Face totul parte la bucuria sa: „Hello pigeons,/ my friends/ what’s new in the town?”. Soarele e şi el parte: „The sun/ same old sun/ – falls down again”. Sau aduce lumea oraşului în poem: „Waterloo tube station:/ Spanish girls/ Sing Abba’s Waterloo”.

Sigur, şi aici putem discuta despre modalităţile în care se scrie haiku azi, dezbateri, acceptări/ respingeri, punctuaţie sau fără ş.a. Zoran are multe lecturi la activ şi ştie şi el foarte bine toate acestea.

Dar, dincolo de toate acestea, Zoran, este un personaj care scrie poeme în stilul său aparte, ca un dar pentru cei care doresc să-l audă.

 

*

Dietmar Tauchner, Noise of our origin/ Rauschen unseres ursprungs, foreword: Richard Gilbert, Red Moon Press, Winchester, Virginia, SUA, 2013

„To answer in short terms: Haiku depends on shortness, allusion, and the aesthetic principles of haiku (for instance: yûgen, atarashimi, aware, wabi, sabi and so on) which have their origin in the sino-japanese culture, but might chance in the context of time and non-Japanese societies.” Dietmar Tauchner[3]

Cu Dietmar Tauchner m-am întâlnit cu ani buni în urmă, am discutat despre poezie în general, despre haiku în particular. Am colaborat apoi la unele proiecte, nu foarte des dar am păstrat legătura iar 2014, în toamnă târziu, ne-am întâlnit la Viena.

Dietmar s-a apropiat de haiku în anul 2000, citind o traducere din maeştrii japonezi, Basho, Buson. În timp, şi-a format propriile idei, propria viziune despre haiku. Remarcasem că abordează şi o tematică şi un vocabular, în multe cazuri şi o structură formală mai aproape de cotidian, de trendurile de azi, decât de ideea de „clasic”. Mi-a spus într-o convorbire că „since our societies evolved since the times of Bashô, we find many new topics around. In my opinion, it is an important achievement to be aware of the approach of science and social ex-changes in our daily life”. Şi, în Noise of our origin, toate acestea sunt vizibile, de la maniera de scriere la numărul de „silabe”, de la kireji, kigo (prezente/ subînţelese sau nu), la tematică şi vocabular.

Pe de altă parte, tematica sa este dificil de încadrat cu totul şi „global” în „streams/ trends” (dincolo de unele tuşe futuriste care pot fi discutate în varii chipuri ori altele ş.a.), dar orice cititori poate vedea că lumea” lui este o viziune proprie despre spaţiu/ timp/ univers/ a fi/ fiinţa umană

Azi discuţiile despre ce înseamnă/ cum se scrie/ vocabularul/ tematica unui haiku au devenit foarte nuanţate, opiniile sunt diverse, la fel şi controversele care ţin de definirea/ surprinderea „spiritului haiku”, faţă cu noile „trenduri”, viziuni despre ce anume poate fi „inovat” sau nu. Pentru Dietmar, aşa cum îl cunosc, nu ştiu dacă „inovaţia” în sine a constituit un ţel, cât mai curând punerea în acord a drumului vechi pe care l-a căutat la autorii dinainte, cu noul, în viziunea sa. O lume în care titlul „noise of our origin” este doar cortina spre universul său haiku, încă de la primul poem: „winter morning/ the glittering rail/ towards the moon” la orice alt poem am alege. De pildă: „closing  time/ i walk home across/ the milky way”; sau: „shooting star/ a part of me meets/ its antiparticle”; sau, poate: „between dream and reality a black whole”. Fiecare text din acest prim volum bilingv de haiku al lui Dietmar Tauchner este câte o dală pe drumul lui în mers de haiku spre creionarea modului în care ar trebui să înţelegem, poate, legătura noastră cu timpul, cu lumea, cu ziua şi noaptea, cu toate astea în perioada în care, ca fiinţe în astă viaţă, strălucim ca nişte steluţe în cosmosul fără hotar.

Să încheiem cu două poeme, ca două adieri în direcţii apropiate dar şi diferite: „new radio/ noise/ of our origin”; „second hand bookshop/ i release/ the smell of time”.

 

*

Olga Duţu, Meridian haiku, cuvânt înainte: Alexandra Flora Munteanu, coperta I: ilustraţie de Kō Sūkei, coperta IV şi grafica: Ion Codrescu, ediţie trilingvă: română, engleză (versiune semnată de Alexandra Flora Munteanu şi Mihaela Codrescu), franceză (Rodica Maria Popescu şi Cornelia Panici), Editura VIF, Constanţa, 2015, 242 p.

Despre Olga Duţu (membru fondator al Societăţii de Haiku din Constanţa, fost vice-preşedinte al acesteia etc.) am mai scris de multe ori în rubrica noastră, semnalându-i activitatea (în domeniul liricii nipone, dar şi de filolog, psiholingvist), cărţile proprii, recenziile la volumele altora ş.a.

Meridian haiku reuneşte, într-un singur buchet, în versiune trilingvă, cele trei plachete de gen ale autoarei, anume: Stropi de rouă, 1994, Cuibul liniştit, 2006, Sub arcada timpului, 2010.

Nu este prima dată când scriem despre Olga Duţu, aşa că vom încheia, în aşteptarea unor eventuale viitoare volume ale sale, cu câteva poeme din carte, nu înainte de a nota că, şi faptul că putut să colaboreze cu atâţia colegi, între care, de pildă, şi Ion Codrescu, fondatorul Societăţii de Haiku din Constanţa şi al revistei „Albatros”, dar şi Alexandra Flora Munteanu, parte a actualului staff,  pentru a elabora acest volum este în sine relevant. Un poem din ciclul „Bosnia şi Herţegovina”, ţară în care am călătorit de mai multe ori: „sârmă ghimpată –/ o ghetuţă de copil/ lângă un mac roşu”; în final, altele, din „Cuibul liniştit”, volum dedicat inimii Reginei Maria şi Balcicului românesc de altădată, acum în Bulgaria: „printre casele albe/ ale reginei/ trandafiri roşii”, „jilţul de piatră/ îşi aşteaptă Regina – / la ceas de taină”; „la Balcic mare/ oglindeşte minaretul/ palatului regal”.

Una peste alta, un volum elegant, care beneficiază şi de ilustraţiile semnate de Ion Codrescu.

 

[1] Semnatara unei cronici recent publicate, în numărul 1 (14)/ 2015, al revistei „Carmina Balcanica” (Esenţe naturale, despre volumul Convergenţe, de Eugen Popin), care are, de asemenea, dedicate pagini liricii nipone în multe numere.

[2] Publicat şi pe un spaţiu virtual din Serbia, „Haiku Reality”.

[3] În interviul pe care i l-am luat pentru revista „Kadō”, nr. 1 (6), an IV, dedicat Austriei.

Reviste/ publicaţii

 

Revista „Ginyu”, nr. 66, 25.04.2015

Din sumar spicuim texte despre haiku/ întâlniri ş.a. semnate de Ban’ya Natsuishi, Ayuhito Ohashi, poeme de Ban’ya Natsuishi, Sayumi Kamakura, Abdelkader Jamoussi, Maroc, LÊ Ti Binh, Vietnam, Kika Hotta, Yoshihoko Furuta, Shin’ichi Suzuki, Toshio Kimura, un grupaj intitulat Generaţia Războiului, de Akiko Kusano şi, la final, „Haiku Gallery, cu poeme comentate de Ban’ya Natsuishi, între care şi unele semnate, scrie în revistă, de Lavana Kray, din România.

Câteva poeme: „plajă nisipoasă/ un cuplu în aşteptarea/ soarelui” Dawood Ahmad, Pakistan; „Vechi kimono/ Păsările/ Încă zboară”; Cufundată în lumea haiku/ Pălăria mea/ E luată de vânt”, Abdelkader Jamoussi, Maroc; „Grădină bătrână/ O floare purpurie/ Încă mirositoare” – LÊ Ti Binh, Vietnam.

 

*

Revista „Secolul XXI”, nr. 8, iunie 2015, editată de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Israel, ASILAR, număr dedicat „Orientul îndepărtat”, preşedinte: Goldenberg Mosari, coordonator Adrian Grauenfels, tehnoredactare Sash Segal.

Semnalăm un demers al revistei coordonată de Adrian Grauenfels (care ne-a vizitat oraşul în anul 2014, ca invitat al Festivalului Internaţional „Poezia la Iaşi”, la care Fundaţia Culturală ), cu sumarul: după nota editurii, Voci poetice, Orientul îndepărtat, Proză scurtă, Cărţi noi.

Capitolul „Orientul îndepărtat”, care ne interesează concret, dat fiind specificul rubricii, cuprinde: sinologul Constantin Lupeanu, cu un „Raport către prieteni”, haiku de Matsuo Basho, Xiao Xiao – O parte, Borges – Oarabola Palatului, Jidi Majia – Poezia chineză contemporană, Chen Zi’ang – versuri, A. Grauenfels – O scurtă istorie a artei Japoniei, Maria Sava – O iubire orientală pe muzică americană, Du Fu – Mulţi trec să mă vadă, Adriana Moscicki – Stampă, Alai, Sofia Gelman – Puccini şi Japonia, Camelia Badea – Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, A. Grauenfels – Kabuki, Marius Chelaru – Masaoka Shiki, A. Grauenfels – haiku, Julia Henriette Kakuks – Şi prin urechea Acului, Sash Segal – Amezaiku, Ioan Bogdan Ştefănescu – Despre muzica asiatică.

Aşadar, un sumar interesant şi pentru pasionaţii de Japonia, de lirica niponă.

 

Alte cărţi ale autorilor de lirică niponă

 

Valentin Nicoliţov, Între două lumi, roman, „În loc de prefaţă”: Radu Cârneci, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2015, 172 p.

Nu este primul roman al lui Valentin Nicoliţov pe care-l semnalăm aici (reamintim, a mai publicat romanele O singură iubire, 2005, Exerciţii de singurătate, 2009).

Între două lumi este, în puţine cuvinte, o carte despre viaţă, tinereţe şi întrebările tuturor despre dragoste, a fi sau a nu fi/ existenţă, moarte, univers şi Creator, emoţii şi locul lor în creier, despre…

Silviu, personajul principal, un tânăr care nu-şi găseşte „soluţiile” la multele sale întrebări de tot felul în cărţile citite, şi întrutotul nici din discuţiile cu prietenii săi, află pas cu pas viaţa oferind propria ei cale de înţelegere şi de construire a drumului spre atâtea şi atâtea feţe pe care le poate avea un „răspuns”. Dovadă şi cât de diferite sunt cele aflate de Claudiu sau de Ileana, cei doi cu care Silviu discută despre orice, sau Daniela. Cum diferite sunt şi alegerile acestora. În dragoste, de pildă, Silviu rămâne cu Ileana, iar Claudiu alege altă cale, cu o străină, care în loc de fericire îl duce la boală…

În rest, dat fiind şi specificul rubricii, lăsăm cititorilor drumul deschis spre a afla ce scrie în acest roman al lui Valentin Nicoliţov.

 

*

Constantin Stroe, Oglindă pe cer, poezii, prefaţă (Poezia înseamnă viaţă) de Liviu Vişan, coperta Victor Ilie, Editura Detectiv, 2015, 156 p.

 

Un volum de poeme, cea mai mare majoritate rimate, cu pregnantă amprentă autobiografică, a publicat în acest an Constantin Stroe, autor cu o activitate îndelungată şi în SRH, Bucureşti.

În aceste poeme (grupate în secţiunile: Cântece de dragoste, Răspântii cereşti, Rodul anotimpurilor, Sub fereastra poetului), autorul îşi oferă cu simplitate, sinceritate gândurile şi trăirile îmbrăcate în haină versificată. Scrie despre copilărie, locuri/ figurile dragi ale vieţii lui (mamă, tată, bunici), despre patrie, neam, credinţă, iubire, chemarea scrisului, forţa cuvântului scris ş.a. Dat fiind specificul rubricii, semnalăm acest volum încheind cu poemul Meditaţie: „Când am să devin cenuşă,/ Pe masa mea/ Vor rămâne amintire/ Călimara şi tocul/ Cu peniţa tocită/ De-atâta scris,/ Iar poemele ticsite/ În mici statuete,/ Pe raftul bibliotecii…”.

 

*

Coca Elena Gheorghiu, Să nu oftezi niciodată, Editura Punct Ochit, Constanţa, 2012, 56 p.

O carte despre viaţa de zi cu zi propune Coca Elena Gheorghiu, din Constanţa, alături de un volum colectiv de definiţii rebusistice, Delfinul, pe a cărui copertă a patra autoarea publică câteva poeme în stil haiku.