Consonanţa cerească

                                 Lui Leonida Maniu

 

De-al Logosului fulger, cei cari-s vizitaţi,

Sunt rudele celeste, trimise pe pământ,

Cu magica putere a orficului cânt,

La cei ce sunt din stele la sens divin chemaţi,

S-aprindă-aureole şi suflete de sfânt.

 

 

Trei trepte ale Verbului

                                Doamnei Suzana Stere Paleologu

 

Lumină-nsângerată fu fapta Verbului

În zorile Fiinţei. Eonică magie

E orfica zidire – cântecul omului.

Iar verbul cel de-al treilea, fiu sfânt al Poeziei,

Va fi rostit de Domnul de-a lungul veciniciei.

 

 

Giordano Bruno – Eroici furori

 

Citind acum pe Bruno, la ani mei târzii,

Mă întâlnesc cu mine, cel de întotdeauna

În fiecare slovă, în gândurile-i vii.

Şi peste arcul vremii, cereşte, facem una,

Reînnoind eterul divinei armonii.

 

 

Pătratul marii enigme

 

Ce este Conştiinţa ? Eroare a Naturii,

Născând un alter ego ce-o judecă şi neagă ?

Sau o amară glumă a neantului cel viu ?

Ori este glasul unei justiţii cosmice ?

– Dar dacă e Puterea ce recrea-va lumea ?

 

 

 

Din vecinicie, poemul…

 

Din veşnicie-ncepe poemul, şi nicicând

El nu va să sfârşească. Puteri de nou temei

Va dărui Naturii. Va insufla pe zei

Să mântuie Fiinţa de moartea cea de rând

Şi-alături să renască pe ultim pisc de gând.

 

Destin

 

Îmbrăţişat de stele, iluminat de lună,

Din fragezi ani trăit-am sublime revelaţii.

Căci razele uimirii se logodeau prin spaţii

Cu razele celeste, născându-mi zâna bună

Ce-mi va şopti cuvinte în sfinte constelaţii.

 

Centrum mundi

 

Acasă, cuvânt magic – loc sfânt, ales anume

De un destin eonic între pământ şi cer.

Din casa-nsingurată, din acel miez de lume,

Plecau fecioare gânduri în patru zări, să-ndrume

Nou început al vieţii cu àripi de eter.

               

Naşterea demiurgului

 

Poetul împrumută un timp eternităţii.

Trăit va fi de alţii. Din ei în toată slava

Nucleul de vecie lumini iradia-va.

Şi zorile mai pure, de partea-naltă-a vieţii,

Un Demiurg vor naşte şi lumea-n el purta-va.

 

Nocturnă liturgică

 

Lumina-şi scoate voalul de aur străveziu

Şi de pe munţi se-mbracă în mantia de astre,

Oficiind misterul mereu născând mai viu.

Mă sorb în a lor unde preludiile-albastre

Şi cel din începuturi, eliberat, re-nviu.

 

                 

Îndoitul departe

 

O, voi, străpure gânduri – şi limpezi, voi, cuvinte.

Veniţi din ce departe, din prea adâncul meu?

Ce înger vă sădeşte, din ce-Adevăr răsfrânte?

Iar când sfârşit e cântul, pe-aripi de curcubeu

De mine se desparte, plecând în Dumnezeu.