Prima dată l-am întâlnit pe Dietmar Tauchner la un simpozion internaţional pe teme de lirică niponă, în 2007. De atunci, am păstrat legătură şi am colaborat la diverse proiecte. Cel mai recent este vorba despre realizarea unui număr al revistei „Kadō” (dedicat Austriei), împreună cu Österreichische Haiku Gesellschaft/ Asociaţia Austriacă de Haiku, cu sediul central la Viena. La prima ediţie a unui simpozion internaţional organizat de această asociaţie la Viena, am stabilit să avem, pentru cititorii revistelor „Poezia” şi „Kadō”[1], această conversaţie despre cum consideră Dietmar că felul în care se vede haiku în zilele noastre.

 

Dietmar Tauchner s-a născut în 1972, în Austria, trăieşte şi lucrează în Puchberg şi Viena, ca lucrător social/ consilier, autor şi îndrăgostit. Creaţiile sale au apărut în diverse reviste/ publicaţii din lume. A primit câteva premii, între care Taisho (Marele Premiu) la Concursul Internaţional de Haiku Kusamakura, din Kumamoto, Japonia, în 2013; locul doi pentru cartea noise of our origin[2], HSA Mildred Kanterman Merit Book Awards, 2014.

 

Marius Chelaru: Dietmar, autorii de haiku din lume (includ aici şi România) te cunosc prin intermediul poemelor tale, dar şi datorită revistei tale, „Chrysanthemum”. Să vorbim despre primii tăi paşi în haiku, despre cum a apărut „Chrysanthemum” şi ce obiective are.

Dietmar Tauchner: Ei bine, am aflat despre haiku în anul 2000. Un prieten mi-a dat o carte cu traduceri în germană din vechii maeştri japonezi, Bashō[3], Buson[4], Issa[5] etc. – la acea vreme ştiam doar că haiku există, dar fără să am alte informaţii. De cum am început să citesc cartea am fost profund impresionat de „economia de cuvinte” (ca să îl cităm pe Ezra Pound), care putea să deschidă un întreg univers de asociaţii şi imaginaţii. Atunci am decis să scriu haiku. Întâi doar în germană. În anul 2000 nu erau aşa multe oportunităţi să public în germană, aşa că am hotărât să-mi traduc câteva din poeme în engleză şi le-am trimis la „Famous Reporter”, în Tasmania. Le sunt şi acum recunoscător că mi-au publicat câteva haiku. Astfel, am decis să scriu haiku şi în engleză, şi, de atunci, am publicat în diverse reviste din lume.

În ce priveşte „Chrysanthemum” (www.chrysanthemum-haiku.net): Împreună cu Gerd Börner, Gabi Greve, Kilmeny Niland şi Klaus-Dieter Wirth, am editat între 2005 – 2007 „World Haiku German Review”, o ramură a revistei World Haiku Club, fondat de Susumu Tagikuchi. Din varii motive am decis să pornim o revistă independentă ca să ilustrăm haiku (şi artele înrudite) în germană, bilingv (germană şi engleză), şi să traducem în germană opere scrise în engleză. Astfel, în aprilie 2007 a apărut primul număr din „Chrysanthemum”. Din 2012, Beate Conrad lucrează că managing editor în locul meu, pentru că să faci o revistă îţi ia mult, şi pur şi simplu nu mai îmi place să petrec atât de mult timp citind textele primite. Am sentimentul că trebuie să mă concentrez pe propriile creaţii.

 

M.C.: Sunt multe discuţii despre ce înseamnă haiku azi. În timp, de când ne-am întâlnit, am urmărit modul în care a evoluat felul în care înţelegi acest poem. În opinia mea, după câte am putut înţelege, ai făcut nişte paşi de la, să spunem, o versiune mai aproape de „clasic”, aşa cum era în poemele tale, cel puţin în trendul de atunci, la ideile tale despre haiku azi. Pe scurt, se poate spune că în poemele tale eşti mai aproape de ce este viaţa cotidiană, cu tot ce înseamnă asta. Aşadar, cum vezi tu că este haiku azi şi cum „ar trebui să fie” – cum mai citim uneori –, dacă avem în minte vechile concepte şi ziua de azi?

D.T.: Întâi de toate, cred că nu e nici un cum „ar trebui haiku să fie”. Tradus ad litteram, haiku înseamnă „vers umoristic”; aşadar, cred, haiku e prin definiţie un poem deschis să te joci cu forma şi conţinutul, cel puțin într-o anume măsură. Criticii ar putea descrie haiku mai curând pornind de la criteriile estetice, decât de la regulile formale or conţinutul special. Şcoala lui Bashō, Shōmon, a încetăţenit ideea de „atarashimi”, principiul estic conform căruia haiku (sau haikai) ar trebui să conţină „prospețimea subiectului”. Nu în sensul de „ştirile de azi” ci mai degrabă în sensul unei noi percepţii or conștienței chiar şi a „chestiilor vechi” (honkadori). „haikai wa atarashimi wo motte inochi to zu”, („haikai se păstrează viu prin noutate”, au citat după o scrisoare a lui Kyorai către Kikaku[6], doi dintre studenţii maestrului Bashō.)

Sigur, societăţile noastre au evoluat de la vremurile lui Bashō şi am găsit multe subiecte noi în jurul nostru. În opinia mea, este o realizare importantă să fii atent la semnificația schimbărilor științifice și sociale în viața noastră.

Ca să răspund pe scurt: haiku depinde de scurtime, aluzie, şi principiile estetice ale acestui gen (de pildă: yûgen, atarashimi, aware, wabi, sabi etc.) care îşi au originea în cultura sino-japoneză, dar s-ar putea schimba în contextul timpului şi al societăţilor non-japoneze.

 

M.C.: După Bashō şi Masaoka Shiki care „moment” crezi că a fost cel mai semnificativ în dezvoltarea haiku şi de ce?

D.T.: Abordarea „gendai haiku” aşa cum a fost promovat de Hekigotō[7], Santokā[8], Ozaki, Kanekō – ca să pomenim numai câţiva poeţi care au lucrat în domeniul haiku în timpul sau după al doilea război mondial.

Chiar dacă stilul acestor „gendai haijin” este destul de diferit, nici unul nu a urmat sfatul lui Kyoshi[9] de a scrie numai despre „păsări şi flori” (kachô fûei), au fost deschişi pentru noi subiecte, de pildă pentru subiecte psihologice şi sociale. Cred că cea mai mare realizare a „gendai haiku” este că au fost deschişi pentru prezenţa şi schimbările vieţii moderne..

 

M-aş considera un elev al stilului Bashō

 

M.C.: Sunt discuţii despre „variante” de „kigo”, „kireji” etc. versus „keywords”[10]. Ce crezi despre asta?

D.T.: E o chestiune complexă, cu adevărat. Dar ar trebui răspuns, chiar dacă preferăm sau nu „stilurile dentō” (haiku clasic) sau, mai mult, unul dintre stilurile „gendai” (haiku modern). Nu există haiku ortodox sau pur. Haiku a fost creat mereu de maeştri şi şcolile lor. Impactul lor a determinat un stil. M-aş considera un elev al stilului Bashō.

Dar ca să răspund la întrebare: „kigo” and „kireji” sunt două părţi importante ale haiku tradiţional (dentō), şi mai puţin importante pentru haiku modern (gendai). În înţelegerea mea, un „kigo” serveşte să evoce asociaţii comune, să stabilească un temei comun al percepţiilor sezonale şi orientate spre natură. Conceptul de „keywords” (muki) ajută la extinderea câmpului de asociaţii la viaţa urbană, incluzând tot felul de invenţii umane.

„Kire”, „tăierea”, este încă o tehnică importantă în compunerea haiku, pentru că taie poemul în două părţi. „Kire” creează o juxtapunere a cel puţin două părţi sau imagini, niveluri ori dimensiuni care sunt cerute pentru un haiku.

În opinia mea, „kigo” este azi opţional, deşi încă funcţionează cu succes, pentru că un „kigo” leagă eul uman înapoi de natură, ceea ce este important pentru scrierea haiku. Un haiku este mai mult despre fenomenele din jur şi tainele lor decât despre gândurile umane. Aş recomanda începătorilor să folosească un „kigo”, dar şa încuraja mai degrabă creatorii avansaţi să lase acest concept, măcar din când în când.

 

M.C.: Sunt voci care susţin că haiku este şi va rămâne haiku doar în Japonia, impregnat cu „spiritul locului”. Şi că orice poem scris de un non-japonez nu e haiku, ci mai curând „în stil haiku”. E adevărat cu totul?

D.T.: Ei bine, desigur, ar fi dificil să scrii un haiku în medievalul stil kaikai, mai ales pentru cineva din afara Japoniei. Dar asta ar fi mai degrabă o abordare lingvistică ori istorică, decât una poetică. Dacă haiku este poezie, şi sunt sigur de asta, poate fi scris de orice fiinţă umană trăitoare pe pământ.

 

Poezia a fost mereu într-un proces de transfer cultural

 

M.C.: Aşadar, cumva Japonia „versus” toate celelalte ţările în care se scrie haiku…

Am spus, şi la simpozionul de la Viena, că, aşa cum am înţeles eu, schimbările pe care le observăm azi în maniera de a se scrie haiku în Japonia au pornit şi de la schimbările în societatea japoneză, şi, de aici, în percepţia despre literatură, şi modul în care interacţionează cu ce înseamnă haiku acum şi în afara Arhipelagului Nipon, de asemenea. Ce vezi tu chestiunea poemelor scrise de japonezi versus „occidentali”/ non japonezi, în general vorbind?

D.T.: Poezia a fost mereu într-un proces de transfer cultural. Câteva exemple: Bashō a fost influenţat de vechii poeţi chinezi; Shiki[11] a fost influenţat de realismul european, Tohta Kanekō iubeşte poezia lui Paul Celan, Ban’ya Natsuishi este influenţat de simbolismul francez ş.a.m.d. Aşadar, haijinul japonez a fost influenţat de poetica Occidentului, şi poeţii occidentali cum ar fi, de exemplu, Ezra Pound sau Gary Snyder, de poetica japoneză. Întrebarea care îmi vine mie: cum este posibil să găseşti un stil unic cultural şi individual fără să pierzi poetica şi estetica originilor? Mai degrabă o întrebare retorică care ar putea fi provocatoare pentru cititori să caute un răspuns…

M.C.: În ce fel înţeleg ce înseamnă acest poem autorii austrieci de haiku?

D.T.: Nu sunt prea mulţi autori austrieci de haiku; deşi haiku are ceva tradiţie aici. Câţiva paşi importanţi pentru dezvoltarea poemului haiku în germană au fost făcuţi de traducătorii şi poeţii austrieci. Dar, de fapt, doar puţini autori de haiku austrieci au studiat surse academice, astfel că azi cei mai mulţi dintre ei imită stilul altora, cum ar fi, de pildă, cel al Immei von Bodmershof, una dintre pionierii acestui poem în Austria. Zilele acestea scrierea haiku în Austria urmează modele individuale şi regionale, fără a lua în considerare ştiinţa internaţională a haiku. Încet, dar sigur, cred, asta se schimbă.

 

M.C.: Ai vizitat România, aşa că ştii (parte datorită discuţiilor/ proiectelor la care am colaborat[12]), cam cum este, în general vorbind, acest poem la noi. Care crezi că ar fi diferenţele faţă de Austria?

D.T.: Haiku este mai comun în România decât în Austria. Mulţi autori buni de haiku din România scriu şi publică în engleză, aşa că munca lor este uşor de găsit în afara României, şi ei sunt cu adevărat o parte importantă a comunitţii plantare de haiku. În Austria e diferit, doar puţini autori scriu şi publică în engleză. Astfel, cei mai mulţi autori austrieci nu sunt conectaţi la comunitatea internaţională. Nu e nimic rău în asta, dar apare o lipsă de interes în noile trenduri şi cunoaşterea noilor standarde deja stabilite. Mulţi autori austricei încă încearcă să imite pe vechii maeştri japonezi, şi în tot cazul, ei scriu mult în stilul „Danrin”[13]. Mai curând o curiozitate decât o decizie estetică..

Cei mai avansaţi poeţi din România, în opinia mea, şi-au aflat stilul şi rolul pe scena internaţională a haiku. E ceva ce încă aşteptăm să atingem în Austria.

 

M.C.: Azi, cum am mai vorbit, haiku nu mai e la fel cum era în trecut, asta e sigur. Sunt poeme „acceptate” că ar fi, într-un fel sau altul, haiku, despre tot felul de aspecte, ca: incest, război, violenţă etc. Mai fiecare autor cu care am discutat s-a referit, cu nuanţe ,a ideea de „spirit haiku”. Care ar fi, în opinia ta, definiţia acestui „spirit haiku” azi?

D.T.: Cum am mai spus, haiku e mai degrabă descris prin „estetica haiku” decât prin formă şi conţinut. Spiritul haiku este spiritul scurtimii, deschiderii, aluziei, frumuseţii şi senzaţiei. Spiritul haiku e ceva ce nu explică lumea, mai curând deschide mintea pentru explorarea naturii interioare şi exterioare. Un haijin este cineva căruia îi place să exploreze, cineva care are nevoie ca cititorul să descopere aspectele noi şi vitale din viaţa noastră.

 

M.C.: Să ne apropiem de final discutînd despre proiectele tale, şi mulţumindu-ţi pentru răspunsuri.

D.T.: Sper să public curând noua mea carte de haiku Invisible Tracks, bilingvă, în germană şi engleză. De asemenea, am reînceput să scriu şi să public tanka, şi lucrez la o carte cu proză scurtă care are, să spune, o puternică tentă SF. În afară de proiecte, sper să îmi îmbunătăţesc scrisul, atât cât pot.

Mulţumesc, Marius, pentru interviu şi întrebările tale interesante.

 

 

Consemnare, versiunea în limba română şi note: Marius CHELARU

[1] Interviul, în limba engleză, a apărut în „Kadō”, year IV, no. 1 (6), număr dedicat Austriei.

[2] Cărţi publicate: as far as i can, Red Moon Press, Winchester, 2010; Schnee, CD, Moksha Music, St. Veit, 2011; Steg zu den Sternen, Wiesenburg Verlag, Schweinfurt, 2012; noise of our origin, Red Moon Press, Winchester, 2013

[3] Matsuo Bashō, după mulţi poate cel mai important poet Japoniei, a trăit în perioada Edo (Togukawa) – 1603-1868.

[4] Yosa Buson (1716-1783).

[5] Kobayashi Issa (1763-1827).

[6] Takarai Kikaku (1661-1707), cunoscut şi cu numele de Enomoto Kikaku (şi drept Shinshi); discipol al lui Bashō. Deşi relaţiile cu Bashō, care l-a luat nu o dată în răspăr, făcându-l ţinta unor anecdote, au fost nu mereu bune, el a editat două dintre antologiile prin care şcoala maestrului său şi-a dobândit reputaţia.

[7] Hekigotou Kawahigashi, fiul unui samurai, Kon Kawahigashi (care a scris, cu pseudonimul Seikei); a fost elev al lui Masaoka Shiki; ajuns responsabil de secţiunea haiku din jurnalul „Nippon”, a impus ceea ce a numit „noua tendinţă în haiku”, cu ecouri în întreaga ţară.

[8] Taneda Santōka (comparat cu maeştri ca Bashō, Issa ori Saigyō); 1882 – 1940; pe numele real Shōichi Taneda, a fost 16 ani călugăr zen rătăcitor/ cerşetor (după unii poezia lui ar fi fost interesantă tocmai datorită acestui stil de viaţă şi reflectării lui în creaţiile literare). Şi-a luat pseudonimul Santoka (aprox. – „piscul în flăcări”) la începuturile anilor 1920, cam pe când a început să bea

[9] Takahama Kyoshi (1874-1959), unul dintre discipolii importanţi ai lui Masaoka Shiki, care a devenit, după maestrul, său liderul grupării din jurul revistei Hototogisu.

[10] În anul 1999, Jim Kacian publica în „Haiku Moment” textul Beyond Kigo: Haiku in the Next Millennium, o imagine a felului în care se discuta despre haiku/ terminologia aferentă, răspândirea în lume. Ulterior, prin WHA, Ban’ya Natsuishi şi alţi fondatori, s-a discutat pe tema keywords. Între aspectele amintite de Kacian erau şi numărul de silabe, dar şi, probabil cel mai discutat, kigo.

[11] Masaoka Shiki (1867-1902) – numele real: Masaoka Tsunenori; cerea revenirea la tradiţie. Lui i se datorează şi crearea termenului „haiku”, în loc de hokku, dar şi alte contribuţii semnificative şi pe plan teoretic.

[12] Am publicat în revistă un text despre istoricul haiku în România, un grupaj de poeme ale autorilor români contemporani.

[13] Una din vechile şcoli de haiku din Japonia.