Ca un mag dac răsărit din mit să reziste istoriei pe meleaguri româneşti, oficiant al unui ritual orfic, solemn până la îngheţarea respiraţiei, sensibil până la lacrimi, furios până la dramă, Traian Vasilcău, un profet al poeziei româneşti esenţiale azi, când mizerabilismul poetic ascunde până la sufocare extazul poetic, se prezintă drept, netulburat în faţa judecăţii poetice, ca şi cum ar fi prezent la ceremonia propriei naşteri.

Născută dintr-un preaplin de har, din întânirea misterului cosmic cu realitatea trăită şi asumată, poezia lui Traian Vasilcău, acest magician al cuvântului, încântă prin sonorităţi izbăvitoare de patimi şi născătoare de frumos celest, oblojeşte răni şi deschide orizonturi.

Neprefăcută, ca o fecioară în altarul de rugăciune, Poezia înalţă rugi către divinitate; incantaţiile sale vibrează în suflete şi armonizează trăiri: „//Misterului sunt slujitor de-o viaţă,/ Desăvîrşirii ctitor nu pot fi./ Fîntînile din voi, secate-n ceaţă,/ Oricît voiesc nu mai pot glăsui.// Şi eu, ajuns o candelă uitată,/ La grinda universului te chem,/ Să vii, făclia mea neîntîmplată,/ De noaptea-n care stau să nu mă tem.// ” (Poem cu ţară, variantă)

Poetul se identifică cu sfeşnicul în rugă; cu capul plecat în templul poeziei, ascultă în linişte vuietul ancestral al strămoşilor care vine din istorii de mult uitate semenilor; el, poetul, nu uită, dedublat în sfânt şi poet, să rostească mantrele evocatoare de arhetipuri celeste spre Creator. Invocarea stării primare de purificare prin rugă îl transformă pe poet în purtătorul de mesaj al pildei cristice: urcând golgotă după golgotă, el reuşeşte să ajungă în contemporaneitate cu ceaslovul de rugăciune poetico-religioasă subsuori pentru luminarea semenilor căzuţi în păcat.

Decăderea din starea de fiinţă magică, celestă, arhetipală este un motiv suficient ca poetul/ profet să înalţe ruga (poezia) sa pentru purificare, revenind la rituri, obiceiuri, tradiţii vechi aducătoare de linişte interioară, menite întoarcerii spre origini a unui om desacralizat şi hăituit de alienările modernităţii: „//Satele plîng în întuneric, mamă,/ Visul plecat e aşteptat la porţi./ În noaptea asta nimeni să nu doarmă,/ Că Dumnezeu va învia din morţi.// ” (Paştele).

„Suferinţa” este definită de poet în carte ca ”iubire”. Această suferinţă a iubirii este o tristeţe perpetuă a iubirii păcătosului care cu mare greutate poate fi/ se lasă iubit. Cu dojană, speranţă, uneori cu mâna întinsă, pilduitorul iubeşte suferind, la fel ca Isus, fără să ceară în schimb decât revenirea la starea de credinţă, de îndumnezeire, de înrolare în ideea de patrie, semeni şi unitate în spirit şi credinţă: ”//Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea,/ Mă leagănă în braţele-i şi zic:/ „Din tronul Suferinţei nu abdic.“/ Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea,// Da-n zori se duce, suspinînd din greu,/ În gazda ochilor lui Dumnezeu.//” (Cicatrici de iubire).

sau:

„//A răbufnit în mine Poezia,/ Sublimă rană mi-i, taină şi cîntec./ Numai c-o boală christică mă vindec.// Cuvintele de veşnicii mi-s toate/ Spice în rugăciune-ngenuncheate/ La porţi de rai, unde-mi rîvnesc chilia.//”

Patriot pur-sânge, poetul Traian Vasilcău scrie pentru popor, pentru limbă, pentru izbăvirea fraţilor despărţiţi de o graniţă într-un moment istoric otrăvit: „//Am izbîndit! Suntem durerea/ Acestui neam uitat de astre./ Se-nnavuţeşte doar Puterea/ Pe seama lacrimilor noastre.// Am izbîndit! Doamne-Fereşte/ Să credem că n-avem vreun rost./ Ţara din noi mai prohodeşte/ Pîn’şi tăcerile ce-am fost//” (Poem mereu actual).

Dar, asemenea lui Petru, lui Pavel, lui Toma, Poetul are momentele sale în care se îndoieşte că iubirea, dusă zi de zi prin suferinţă pentru împlinirea unui destin istoric, are rost; se îndoieşte când vede în fraţi trădarea, minciuna, lenea şi desfrâul. Ruga-poezie, împletind contopirea cu Dumnezeu într-o credinţă pură, fără tăgadă, cu dragostea de ţară, de semeni, de fraţi, de copiii noştri care sunt viitorul şi oglinda noastră pentru mai târziu, această rugă puternică spre desăvârşirea binelui se transformă într-o durere surdă, în revoltă în faţa neputinţei credinţei de a spăla păcătoşii de rele: ”//Care popor? Negînditoare plebe,/ Care-a iubit o clipă şi-a uitat./ Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrînării fierbe.// Care popor? Incultă iobăgime,/ Rîvnind prin contrabandă chilipir,/ De mendrele-i nu se mai miră nime./ Care popor? Divinizat martir,// La care ne-nchinăm — c-aşa se cere,/ Pe care-l venerăm, dar fără dor,/ Popor ce-a fost în ireale ere/ Şi nu mai e deloc. Care popor?//”(Manifest veşnic actual).

Răzbate din acest poem uimirea cristică a dezmoştenirii spirituale de către gloate, de către fraţii rătăciţi în păcat şi blestem; ochiul e tulbure de lacrimă, cuiele nu sunt pironite în palme, ci în suflet. Crucea este alcătuită din Prut şi ”drumul” ce-l traversează: limba şi dragostea. Almiteri, fiinţa noastră istorică se identifică cu dezmoştenirea în propria casă.

Uneori avem impresia unui ritual de exorcizare proprie, de revelare a divinului întâlnit chiar prin păcat în drumul spre izbăvirea păcatelor, în acest drum dinspre fiinţa născută din humă păcătoasă spre spirit pur, spre mântuire: „//Păcătosul mare care sînt,/ Mă sfinţesc în catedrala humii./ Mi-i puţină viaţa pe pămînt,/ Mi-i prea multă veşnicia lumii.//” (Clinchet suav).

Fiecare vers este un pas pe drumul anevoios şi lung spre îndumnezeire, fiecare vers este o treaptă spre cer pe care cititorul urcă să cunoască misterul, să se topească în aura sacră!

Fără tăgadă, lecturăm cu plăcere Sfeşnic în rugă, cartea poetului român de la Chişinău, Traian Vasilcău, care afirmă, încă o dată, valoarea poeziei adevărate într-un context liric confuz, parazitat de critici literari plătiţi să deturneze noile generaţii de poeţi spre un nimic liric evident, spre o saturaţie citadină a umanului pervertit la desacralizarea contemporană, spre alienarea fiinţei.

Putem spune, cu tărie, că Sfeşnic de rugă se înscrie în patrimoniul de aur al poeziei româneşti menite să menţină prospeţimea spirituală şi identitatea naţională ale tinerelor generaţii.

Lecturează, stimate cititor, această carte şi te vei regăsi rugându-te în Biserica Poeziei!