Simbolul christic este comun tuturor cărţilor de poezie ale lui Vasile Burlui; Via Dolorosa (Editura Apollonia, 2014) nu face excepţie de la această paradigmă, explicită chiar din titlu, adăugîndu-se volumelor tipărite anterior, Rendez-vous sideral, Înger răstignit, Interogațiile lui Așur, Solilocvii; numai că în ultimul volum nu mai rămîne nimic din zborul şi ţipătul cocorilor, semn al surpării în iarnă, dar, în acelaşi timp, şi al spe­ranţei unui nou început într-o iluzorie primăvară a fiinţei: “Ce-a mai rămas din zborul de cocori/ Ce despicară cu-ndrăzneală cerul/ Purtînd cu ei speranţa pînă-n zori/ Cînd peste suflet îngheţase gerul?/ Ce-a mai rămas din jocul de copil/ Nevinovat și alergînd prin iarbă,/ Din florile deschise în luna lui april/ Și risipite cu cruzime de furtuna oarbă?/ Ce-a mai rămas din cîntul de fecioară/ Călătorind melodios, vibrat în univers,/ Ce-a mai rămas din şoaptele de seară/ Ce le-ncrustasem pentru tine într-un vers?/ Ce-a mai rămas din flacăra iubirii/ Cînd focul s-a topit sub strat de zgură,/ Ce-a mai rămas din nouri cînd zefirii/ Înseninară bolta, ce-a mai rămas din ură?/ Ce-a mai ră­mas din ploaia cea de lacrimi/ Cînd cerul ‘nalt se despicase cu cruzi­me/ Ce-a mai rămas din secolul de patimi/ Și din amarul bucuriilor infime?/ Ce-a mai rămas din ce a mai rămas/ Cînd dorul de plecare vine iară,/ Iar noi prezenţi pentru un scurt popas/ Ne risipim în aerul de primăvară?” (Primăvară). Tema-pivot a poemelor din Via Dolorosa este ceea ce aş numi amputarea fiinţei interioare, pulverizată într-un uni­vers obiectual, al fotografiilor dintr-un album cu copii privind “din rame”, unde se activează vederea secundă, aceea care strecoară lucrurile, întîmplările, senzaţiile, sentimentele, trecutul sub ochi; “Pe pia­tra de hotar aşezat într-o doară/ Privesc ca într-un rîu cu unda curată,/ Trecute-ntîmplări sub ochi se strecoară,/ Cu chip de-mpăraţi ce ades mi s-arată./ Eu însumi mă văd scufundat între unde,/ Certîndu-mă-n van cînd zorii se crapă,/ Dar steaua știrbită în nouri s-ascunde… / Pe piatră un altul priveşte în apă!”, se spune în poemul Intrus. Fiinţa e asemeni trandafirului sub brumă, aşteptînd “sentinţa zăpezii”; intrus în propria viaţă, izolat “ca pe-un peron”, în peisajul dezo­lant de pe calea Exodului sau, altfel, din deşertul pe unde va fi rătăcit Cain după izgonirea din Eden (un Drum osîndit: “De ce mă surghiuneşti în înserare/ Și mă alungi în visul pătimit?/ Umblînd de unul singur pe cărare/ M-ai pedepsit pe drumul osîndit./ Iar voi porni la drum, fără regrete,/ Cum Cirus în deşert a rătăcit,/ Dorind ca gustul disperării să mă-mbete/ Cînd visul sub smochin a adormit./ Voi bate drumul cunoscut de stele/ Iluminat o clipă în sumbre adevăruri/ În taină încifrate cu grijă între ele/ De cei care aşteaptă zorii printre ceruri./ Îngenuncheat voi plînge pe piatra de hotar/ Privind uimit cum vidul ne-nconjoară,/ Bătrînele planete s-or stinge-n calendar,/ Nepăsătoare-n timpul care zboară”), poetului păzit de un înger întristat, oropsit, neguros, cu un “nou tichet pentru-o plimbare în infern”, i se deschid doar zări deşarte şi pustiul fără margini.

În această perspectivă, foarte sem­nificativ e poemul Demiurg unde este evocată figura bunicului, într-un pastel care nu are nimic din lumina şi voioşia speciei; bunicul lui Vasile Burlui e demiurgul din Vechiul Testament, cel care sădeşte şi îngrijeşte un ogor, replică a grădinii edenice pierdute. Într-un stu­diu din volumul Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei, Teodor Alin Grigoraş explorează efectele contrastului violent dintre grădina Edenului,  “loc mirific, udat de patru rîuri, unde se afla tot ce omul şi-ar fi putut dori” şi pămîntul secetos “ce avea să rodească spini şi pălămidă”, pe care îl primeşte omul căzut după săvîrşirea păcatului: “tocmai acest mare contrast, notează cercetătorul lumii antice, l-a făcut pe om să-şi creeze propriul paradis, propria grădină, unde avea să reitereze frînturi din bucuria edenică”: oamenii şi, mai ales, personalităţile Orientului Antic, “care şi-au creat propriul paradis”,se închipuiau demiurgi, creatori după fapta Creatorului însuşi. Aces­ta este sensul originar al termenului, pe care îl atribuie poetul de azi bunicului îngenuncheat în brazda ogorului îngrijit, mîngîiat cu cea mai dulce şoaptă: “Se-nseninase cerul de aburi de cîmpie/ Cînd neguri de pădure se risipeau în vînt,/ Din răsărit de soare un cînt de ciocîrlie/ Mai despica văzduhul căzînd peste pămînt./ Îngenuncheat în brazdă făcuse cruce mare,/ Cu ochi înlăcrimaţi privind spre cerul gol,/ De şirul de cocoare tăiat din zare-n zare,/ Spre orizonturi clare pe boltă dînd ocol./ Se ridica din brazdă miros de pîine coaptă,/ Pămîntul respira ca şi un nou-născut,/ Îl asculta vorbindu-i cu cea mai dulce şoaptă,/ Îmbrăţişa ogorul şi-l mîngîia tăcut./ Din nalturi iriza o splendidă lumină/ Ce-l îmbrăca mirific din creştet la pămînt,/ În brazda fumegîndă prinsese rădăcină/ Ca şi un demiurg cu pletele în vînt” (Demiurg). Câteodată, pămîntul secetos e ipostaziat într-o cetate cu “palisade putrezite”, pe unde apare, fantomatic, un alt Ovidiu,  în frica viscolului şi a arcului scitic:  “În timpul ce ne sfîşie – apocaliptic,/ Zadarnic ridicăm o palisadă./ Ca mai demult, întorşi în neolitic,/ Ne bîntuie angoasele-n ogradă./ Din nou s-aude viscolul afară/ Și gheaţa ne-o strecoară pe sub uşă,/ Troienele pe dealuri şuierînd le cară/ Împrăştiind şi vatra veche de cenuşă./ Frigul răzbeş­te pe sub blănuri, nemilos/ Și a-ngheţat şi sîngele şi cuget,/ Afară lupi turbaţi ne urlă fioros/ Și se izbesc în uşă cu larmă şi cu vuiet ./ Ne repezim afară cu bîtele în mînă,/ Urlăm şi noi ca fiara, ne-mbărbătăm strigînd,/ Lovim cu groază-n noapte în valuri de furtună,/ Purtînd în suflet spaima şi-n cugete un gînd./ Ne liniştim la ceasul de noapte-ntîrziat/ Dînd peste cap licoarea fiartă-n oală,/ Aflînd că spaimele ce crud ne-au scuturat/ Erau în noi, iar bătătura-i goală” (Viscol).

Încă de la primele cărţi, Vasile Burlui a fixat relaţia teatrală între structurile importante ale liricii sale; în spectacolul unde semnează regia şi scenografia, dar şi partitura unicului actor,  într-un one man show, decorul e uzat, corurile sînt ale unor îngeri “prihăniţi” şoptind litanii shakespeariene, ca în Bodleian Library, iar actorul, fantomă rătăcind prin ceţuri sau, altfel, “expirat din roluri”, plîngînd pe strapontină, îşi ascunde tristeţea adîncă sub farduri, la machiaj: poetul e protagonistul unei trupe de teatru liric, cu “vagabonzi stelari”, căutînd o “şansonetă de demult”, purtîndu-şi valiza “cu efecte”, cu costumele peticite în rîndul celor “fără capătîi”: un cavaler al tristei figuri, vagabondând prin Place Pigalle ori în Veneţia măştilor din commedia dell’arte: “Cetatea se scufundă între ape,/ În ziduri se izbeşte ma­rea-n valuri/ Tristeţile în suflet să le sape/ Cu scîncete lovindu-se de maluri./ Pe străzile înguste-n disperare/ Aleargă măştile cînd vesele, cînd triste,/ În lacrimi se scufundă fiecare/ Cînd se arată licăriri în ametiste./ Pe ziduri se întind eczemele în pete/ Și mucegaiul verde erodînd pereţii,/ Iar măştile se bucură-n banche­te,/ Nepăsător-vizionare ca orbeţii./ E linişte-n laguna sufletelor goale,/ E aproape ziua scufundărilor în sine,/ Cînd zidul între ape se prăvale/ Și nimeni nu mai ştie ce şi cui şi cine” (Laguna). Poemele din Via Dolorosa, dintre care puteau, totuşi, să lipsească texte discursive, intens (şi supărător) pedagogice, precum Vid sau Minciuna, restituie imaginea dominatoare a omului căzut, rătăcind în pustie; expropriat din propriile gînduri, expirat din roluri, intrus în pro­pria viaţă, poetul se strecoară în sfera semantică a timpului în conflict cu vremea; ceasul, călătoria, trenul, istoria care încremeneş­te în “anii ce se scurg”, ceasornicul care bate ora insomniilor noc­turne, cînd fiinţa rătăceşte prin smîrcuri – “ora blestemată, secunda cea cumplită” din Amurgul zeilor – acestea sînt imaginile care fixează, deopotrivă, vremea “ceasului incert” şi timpul care te “roade-n tăcere”: poemele din Via Dolorosa sînt ale unui actor – “vagabond stelar”, aşteptînd “sentinţa zăpezii” între negurile trecutu­lui şi promisiunile vagi ale unui viitor incert: vagabondul din cartea lui Vasile Burlui poartă pe umăr semnul stelar al poeziei adevărate: “Sînt vagabondul spaţiului inert/ Repopulat cu melancolice im­plozii/ Ce mă lovesc la ceasul meu incert/ Cum uraganul biciuie matrozii./ Sunt vagabond galactic peste ani/ Iar straiul meu e peticit cu stele./ Mi-e cunoscută ceata de golani/ Călătorind prin constelaţiile mele./ Sunt vagabondul serilor cu lună,/ Rătăcitor în galaxii, printre spirale,/ Ascult cum armonia universului răsună/ În lamentări, cînd tomberoanele sunt goale./ Sunt vagabondul tristelor figuri/ Pierdute-n genealogia ancestrală./ M-am rătăcit de bunii mei auguri/ Dar nu fac cozi la mila comunală./ Sunt vagabondul marilor implozii/ Ce prăbuşesc în mine şi-n planete,/ Pe-asteroizi îmi întîlnesc irozii/ Și-s solidar cu cîinii din boschete./ Sunt vagabond cu semn stelar pe umăr,/ Port traista cu vise pentru traiul tihnit,/ Candori ale vieţii din ani fără număr,/ Dar traista cu găuri le-a tot risipit!” (Vagabond).