Cu încărcătura sa emotivă şi cu elanurile sale greu de definit, lirismul părea puţin compatibil cu spiritul roman supus rigorii şi ordinii. În acelaşi timp, numeroasele războaie externe şi luptele politice din interior au contribuit într-o măsură considerabilă la reprimarea sau la închiderea subiectivităţii în ea însăşi. Din aceste raţiuni, abia la mijlocul sec. I î. e. n., într-o epocă mai liniştită, o irepresibilă combustie lăuntrică avea să descătuşeze izvoarele lirice ale sufletului latin, exteriorizîndu-se în două elaborări poetice distincte: una, menită să devină imaginea poetică scînteietoare a jocului nestatornic al iubirii şi al circumstanţelor de tot felul ale vieţii, cealaltă, destinată să se transforme în glasul inspirat care se ridică pentru mîntuirea lumii de spaima neantului. Catul şi Lucreţiu, atît de apropiaţi uneori ca intensitate a trăirii, dar atît de deosebiţi ca finalitate a operei, veneau să ilustreze aceste revărsări impetuoase ale afectivităţii.

În consecinţă, graţie scopului urmărit de Lucreţiu, Poemul naturii avea să fie considerat literatură didactică şi comparat cu lucrarea lui Hesiod, Munci şi zile, aşa cum a procedat deja Vergiliu, deşi o atare apropiere nu este justificată decît de intenţia poetului de a instrui. Cu mai multă îndreptăţire, ea poate fi situată în descendenţa unor opere cu conţinut similar, precum poemele filozofice ale lui Parmenide şi Empedocle, al căror caracter didactic pare a fi precumpănitor asupra celui artistic. Într-un astfel de context ilustru, la care trebuie să mai adăugăm, în strictă ordine filozofică, şi numele lui Epicur, contribuţia lui Lucreţiu ca gînditor şi poet se cuvine a fi pusă în lumină cu prudenţa necesară, în ciuda uriaşelor dificultăţi pe care le comportă delimitarea gîndirii sale de cea a lui Epicur. Însă cu toate că asupra acestui aspect cercetarea filozofică nu a putut ajunge la un consens, pe de altă parte, poetul a rămas pretutindeni el însuşi, datorită febrilei şi incandescentei sale imaginaţii care preface toate elementele abstracte cu care operează într-o imensă panoramă artistică a celor văzute şi nevăzute. Astfel, fără să aparţină unui popor care să se fi distins printr-un remarcabil simţ al artelor şi cu atît mai puţin să fi manifestat o aplecare deosebită spre lirism, Lucreţiu va contribui – ca şi Vergiliu în Georgicele sale – la dizolvarea materialului filozofic sau didactic în apele unei poezii elevate.

Promotori şi creatori ai unei filozofii practice, radical deosebită de cea speculativă a grecilor, romanii vor căuta să-şi apropie domeniul abstract prin mijlocirea datelor culese din observarea lumii exterioare. Unei imaginaţii de esenţă speculativă, cea grecească, spiritul latin îi opune una de natură senzorială, ilustrînd, şi sub acest aspect, complementaritatea celor două tipuri de creaţie şi de cultură. Drept urmare, opera lui Lucreţiu se înfăţişează ca o ilustrare aproape definitivă a unor atari consideraţii.

Impunătoarea construcţie a Poemului naturii s-a înălţat şi consolidat pe temeliile gnoseologice instituite de gîndirea lui Epicur. Nu o singură dată, filozoful grec este venerat ca un adevărat zeu, iar poetul, neîngăduit de sever cu el însuşi, nu-şi recunoaşte decît meritul de a-i fi împodobit doctrina cu „farmecul cel dulce-al poeziei”.

Dispunerea celor şase cărţi ale lucrării s-a făcut după un plan simplu şi armonios, graţie căruia ideile decurg unele din altele întregindu-se reciproc, încît, în final, asistăm atît la formarea unui întreg artistic de sine stătător, cît şi a unui sistem de gîndire coerent, capabil să abordeze problemele capitale ale universului vizibil şi invizibil, ca şi pe cele ale naturii şi omului. Demontarea, în prima carte, a uriaşului mecanism care guvernează şi explică întreaga varietate a existentului, începe cu demonstrarea ideii fundamentale, conform căreia în alcătuirea universului nu intră decît două principii, materia în veşnică mişcare şi vidul, restul nefiind decît „accident şi însuşire a unuia sau a celuilalt”[1]. În consecinţă, nimic nu provine din neant şi nimic nu se întoarce în neant; materia este formată din corpusculi indivizibili, aflaţi într-o continuă mişcare, atomii, care nu pot fi percepuţi cu simţuri; numărul acestora fiind infinit, urmează ca spaţiul în care ei se mişcă să fie nemărginit; timpul nu poate fi conceput în afara materiei în mişcare sau repaos. Obiectul celei de a doua cărţi rezidă: în expunerea şi argumentarea ideilor privind mişcarea şi devierea atomilor, deopotrivă cu efectele acestora pe plan moral: capacitatea fiinţei umane de a acţiona liber; în explicarea formării diversităţii fiinţelor şi în reprezentarea entuziastă a imaginii pluralităţii lumilor; în proclamarea tezei că natura se conduce după legi proprii, zeii nefiind implicaţi în mişcarea armonioasă sau mai puţin armonioasă a ansamblului său: „ea singură lucrează, de la sine. „Cartea a treia este consacrată examinării esenţei sufletului. Avînd o natură materială, adică fiind format tot din atomi, la fel ca şi corpul, sufletul este muritor, astfel că teama de Hades nu are nici un temei. În cartea a patra este înfăţişată teoria epicuriană a văzului, împreună cu sistemul de funcţionare al celorlalte simţuri importante, auzul, gustul, mirosul etc. De pe suprafaţa lucrurilor se desprind numeroase particule materiale care păstrînd forma şi proporţiile acestora, aşa-numitele simulacre, lovesc ochiul producînd senzaţii vizuale; în cazul altor simţuri, lucrurile nu se petrec altminteri, iar explicaţia viselor şi chiar a pasiunilor (fiziologia amorului) se revendică de la o înţelegere similară. În penultima carte, poetul schiţează un tablou al apariţiei şi evoluţiei speciei umane: lupta omului cu animalele sălbatice şi cu tot felul de adversităţi, originea limbajului şi a artelor, precum şi modul în care o dată cu constituirea familiilor şi a grupării acestora în triburi s-a instituit ordinea socială. Un veritabil regim al prieteniei a făcut posibilă organizarea oamenilor în societate pe baza unei înţelegeri sau a unui fel de contract, idee ce prefigurează şi inspiră doctrina contractului social al lui Rousseau[2]. Astfel, în lumina unei atari concepţii, evoluţia şi buna funcţionare a organismelor sociale cade în seama prieteniei sau a raţiunii. „Antichitatea – observă Tudor Vianu – încerca să înţeleagă istoria şi societatea cu singurele categorii intelectuale şi morale. Răul în lume ar proveni numai din ignoranţă, din lipsa de claritate a conştiinţei etice a oamenilor”[3]. În sfîrşit, respectînd spiritul aceleaşi filozofii, ultima carte îşi propune să aducă desluşirile necesare privind modul de producere a unor fenomene naturale ca, tunetul, fulgerul, trăsnetul, cutremurele de pămînt etc.

În esenţă, toată această pasionată dezbatere nu este decît o reţetă a fericirii: eliberarea de spaimele morţii şi de teama de zei, omul trebuie să dobîndească, dispreţuind ambiţia onorurilor şi condamnînd puterea bogăţiei, un ideal de seninătate şi de mulţumire personală, corespunzător caracterului pasiv şi contemplativ al filozofiei epicuriene.

Meritul de necontestat al lui Lucreţiu nu stă numai în faptul de a fi creat o veritabilă poezie filozofică, ci şi de a fi instituit, pentru prima oară în literatura lumii, formula poemului filozofic de ample dimensiuni. Pe întinderea celor şase cărţi de versuri nu există un singur pasaj care să refuze integrarea sa în coerenţa întregului. Pasiunea şi entuziasmul profund al autorului faţă de marele adevăr pe care îl propovăduieşte pătrund şi transfigurează întreg materialul, încît un domeniu a cărui caracteristică principală părea să fie extrema ariditate, se încarcă aproape pe nesimţite cu o strălucire şi bogăţie poetică unică. Imagini temerare care escaladează barierele cunoaşterii, expresii care transmit mai mult decît cuprind tiparele neformate ale limbii, exclamaţii patetice etc., se ivesc în mod firesc şi uimitor de pretutindeni. Lucreţiu nu poate să vorbească de nimic fără ca să nu se lase purtat de acel elan vizionar care este însăşi poezia. Chiar de la primele scăpărări ale ideii, cuvintele dobîndesc parcă virtuţi noi şi o vibraţie necunoscută care le va proiecta, într-un zbor înalt, în sfera unde totul devine poezie. Printr-un lanţ de comparaţii, lumea invizibilă şi greu de imaginat a atomilor se transformă într-o realitate plină de viaţă şi culoare:

…Nu trebuie nici asta să te mire

Că-n vreme ce atomii toţi se mişcă,

Întreaga lume pare în repaus,

Afară doar de ceea ce se mişcă

Avînd mişcare proprie: atomii,

Sînt mult departe de-ale noastre simţuri.

Fiindcă dar, nu poţi vedea atomii,

A’lor mişcări, şi ele scapă ochiului.

Adeseori chiar lucrurile care

Se pot vedea, ascund vederii noastre

A’lor mişcări atunci cînd sînt departe:

De multe ori un cîrd de oi lînoase,

Păscînd pe-un deal, în vesela păşune,

Se mişcă-ncet pe unde le îmbie,

Pe fiecare, şi le-ndeamnă iarba

Ce scînteie de roua dimineţii,

Iar mieii drăgălaşi, sătui de lapte,

Se bat în cap şi zburdă; toate-aceste

Din depărtare nouă ni s-arată

Ca un amestec, ca o pată albă

Pe dealul verde! Tot aşa-i atunce

Cînd mari legiuni se mişcă pe cîmpie

Şi umplu locu-nchipuind războiul:

Lucori de arme pîn’la cer se-nalţă

Şi tot pămîntul scînteie de-aramă,

Ce tropot de picioare se ridică

De la atîta greu de oaste! Munţii

Răsună-n clocot pînă sus, la stele,

Şi călăreţii împrejur dau roată

Şi peste cîmp ei trec de-a curmezişul;

De-a lor năvală duduie pămîntul.

De undeva din munţi, cu toate-aceste,

Ei par a sta pe loc; în cîmp, departe,

Vezi doar o pată care străluceşte…[4]

Pagini de memorabilă poezie sînt toate introducerile de la cărţi, aproape toate digresiunile din poem, o parte considerabilă din cartea a treia şi a şasea, iar cea de a cincea este, cu puţine excepţii, citabilă în întregime. Există apoi numeroase versuri şi expresii de o mare putere revelatoare, presărate pe întreg parcursul operei. În acelaşi spaţiu de mare poeticitate se înscriu şi cîteva tablouri care, prin încărcătura emoţională şi puritatea liniilor, nu pot fi comparate decît cu cele create de Vergiliu. Astfel este povestirea sacrificiului Ifigeniei sau imaginea şirului de nenorociri care îl aşteaptă pe noul născut; alte tablouri nu sînt decît schiţate sau neterminate încă, însă tocmai datorită stîngăciei contururilor, Lucreţiu rămîne el însuşi. Nu trebuie să uităm că pentru a realiza atari performanţe, poetul a avut de modelat o limbă care nu era capabilă încă să exprime subtilităţile gîndirii. Dorinţa de a purta cununa nepieritoare a muzelor şi de a salva oamenii din „lanţurile strîmte ale religiei” a învins însă spectrul tuturor obstacolelor pe care raţiunea sa le întrezărea:

…Ascultă! Glasu-mi tot mai sus se-nalţă!

Eu bine ştiu cît sînt de-ntunecate

Aceste lucruri, dar speranţă mare

De glorie mă săgetă la inimă

Cu tirsul ei cel ascuţit, vărsîndu-mi

În piept amorul dulce-al poeziei.

Şi eu acum-nflăcărat de dînsul,

Cu mintea plină de avînt cutreier

Ţinuturile cele neumblate

Din ţara Pieridelor, pe unde

Nu i-a călcat piciorul nimănuia.

Îmi place la izvoare ne-ncepute

Să merg, din ele să m-adăp; îmi place

Flori nouă să culeg şi frunţii mele

Să-i împletesc o splendidă cunună,

Cum pîn-acuma Muzele nici unui

Poet de-ai noştri nu i-au pus pe frunte…[5]

Încîntarea cu care filozofia lui Epicur a înfiorat fiinţa poetului a prefăcut ideea abstractă în imagine artistică. „Cel mai complet dintre sistemele materialiste ale antichităţii”[6] a devenit astfel un prilej de înălţătoare poezie. Într-o pagină de referinţă, Marx îl numeşte pe Lucreţiu „stăpînul proaspăt, îndrăzneţ, poetic, al lumii” care „vede eternitatea realizată” prin cîntul său „semeţ” şi „tunător”[7].

În mod surprinzător însă, cel mai ardent şi mai tulburător imn al romanilor avea să răsară din miezul unei concepţii materialiste asupra lumii. Marele poem filozofic al lui Lucreţiu se deschide cu invocarea zeiţei Venus, mama poporului roman şi protectoarea energiilor vitale ale acestuia de-a lungul vremii. Treptat însă acest început se transformă într-o pasionată glorificare a principiului fecundităţii universale, unicul şi inepuizabilul izvor al vieţii, frumuseţii şi al bucuriei de a exista pe toate treptele fiinţării:

…Tu, născătoarea ginţii lui Enea,

Tu, zeilor ş-al oamenilor farmec,

O, Venus, rod de viaţă, care pururi,

Sub bolta cea de stele căzătoare,

Împoporezi cîmpiile mănoase

Şi marea purtătoare de corăbii;

Prin tine doar tot neamul de fiinţe

Începe-se şi, scos din întuneric,

Prin tine vede-a soarelui lumină.

Din calea ta fug nourii, zeiţă,

Şi vînturile, iscusit, pămîntul

În drumul tău aşterne flori suave

Şi ţie rîde linul mării, ţie,

Scăldat în valuri de lumină, cerul

Zîmbeşte blînd! Cînd zori de primăvară

S-au revărsat şi roditorul zefir,

Descătuşat, începe iar să bată,

Atunce zburătoarele din aer

Vestesc întîi sosirea ta, zeiţă,

De focul tău la inimă pătrunse,

Şi, ca turbate, vitele tot zburdă

Pe pajiştile cele desfătate,

Şi ape repezi trec înot; robită

De tine, fiecare te urmează

Oriunde vrei s-o duci pe fiecare.

Pe mări, pe munţi, pe rîurile-n clocot,

Pe verzile ogoare şi prin cuiburi

Tu, strecurînd iubirea dulce-n piepturi

La toate vietăţile, pe toate

Le-ncingi de dor să-şi veşnicească neamul.

Fiindcă dar tu singură natura

O cîrmui, şi pe ţărmurii luminii

Nimic nu poate-ajunge, fără tine

Nici bucurie nu-i, nici desfătare…[8]

În felul acesta, imnul închinat Venerei trebuie receptat, în cele din urmă, ca un imn al „iubirii… mai degrabă, ca expresia unei încrederi în viaţă şi în permanenţa ei, pe care omenirea trebuie s-o recîştige dincolo de toate sumbrele ei încercări”[9].

Dar alături de entuziasta încredere în adevărul proclamat, ca şi în energiile veşnice ale vieţii, splendid sugerate prin imaginile de la început ale celebrării puterii cosmice a Marii Zeiţe, în finalul poemului se lasă ceaţa unei irepresibile dezamăgiri şi melancolii. Căci în pofida marilor revelaţii pe care omul le încearcă prin cunoaşterea adevăratei filozofii, şi a tăriei morale pe care o dobîndeşte cu acest prilej, totuşi, conştiinţa neputinţei acestuia de a se sustrage mizeriei şi adversităţilor de tot felul este mai puternică. Sfîrşitul poemului – deşi unii exegeţi susţin că s-a pierdut sau că nu a fost terminat[10] – rămîne din acest punct de vedere semnificativ, prin spectacolul grandios al nefericirii umane pe care îl înfăţişează: ciuma din Atena. Tentativa superbă de a salva omul prin cunoaştere cedează, aşadar, în faţa forţelor destructive care îl copleşesc pe acesta, într-un univers „sans amour et sans joie”[11].

În Antichitatea latină cotele de prestigiu ale Poemului naturii au fost extrem de ridicate. Mari spirite ale acesteia, Cicero, Vergiliu şi Ovidiu, au celebrat numele autorului sau i-au admirat opera. După secolul al III-lea al erei noastre, o dată cu apariţia scriitorilor creştini, contestatari vehemenţi ai ideilor filozofice ale autorului, preţuirea acestuia se întunecă. O asemenea situaţie s-a perpetuat pînă în secolul al XV-lea, cînd umanistul Poggio Bracciolini, în urma descoperirii unui manuscris al poemului, l-a repus în circulaţie, determinînd apariţia un nou interes pentru gîndirea şi arta lui Lucreţiu.[12]

[1] Georges Cogniot, Materialismul greco-latin, Buc., Ed. Politică, 1965, p. 113.

[2] Ibidem, p. 134.

[3] Tudor Vianu, Lucreţiu şi „Poemul naturii”. Studiul figurează ca prefaţă la volumul, Lucreţiu – Poemul naturii, Buc. Ed. Ştiinţifică, 1965, p. 7.

[4] Lucreţiu, Poemul naturii, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1965, pp. 94-95.

[5] Ibidem, pp. 66-67.

[6] Tudor Vianu, op. cit., p. 9.

[7] K. Marx – F. Engels, Despre artă şi literatură, Buc., Ed. pentru Literatură Politică, 1953, p. 205.

[8] Lucreţiu, op. cit., pp. 21-22.

[9] Tudor Vianu, op. cit., p. 9.

[10] Sub acest aspect, cercetarea mai veche şi-a spus cuvântul într-un mod care îi face cinste: „Pas un auteur ancien, pas un de ces grammairiens qui citent et transcrivent les auteurs classiques, n’indique rien ne transcrit rien, qui se rapporte à aucun livre au-delà du sixième. Et pour tant combien de fois Luvrèce n’est-il pas cité par Festus, par Nonius, par Diomède, par Priscien, par Probus, par Charisius, par Donat, par Servius, par Tertullien par Arnobe, par Lactance!” (Citatul este reprodus din lucrarea lui Alexis Pierron, Histoire de la Littérature romain, Paris, 1874, pp. 356-357).

[11]Histoire des littératures, Editions Gallimard, 1967, tome I, 498.

[12]A se vedea, în această privinţă, Tudor Vianu, op.cit., pp. 12-13.

ERATĂ : În numerele 3 și 4, din revista Poezia 2014 (pp. 206 și 217), titlul este Cântecul în literatura greacă veche și nu Cântecul în literatura greacă veche latină, iar în numărul 5, în aceeași revistă din 2015 (p. 208), titlul trebuia să fie Poemele filozofice grecești nu Poemele filozofiei grecești.