„Universul mă încurcă şi nu pot gîndi măcar, că poate exista ceasul, fără ceasornicar” Voltaire
Citind versurile lui Voltaire putem spune că omul şi-a dorit cunoaşterea, cît mai multă cunoaştere şi a căutat-o încă de la începutul timpurilor. Această căutare necontenită a lui Dumnezeu şi a tot ce înseamnă creaţia Sa, l-a împins pe om să gîndească dincolo de ceea ce vede cu ochii săi.
Plutarh scria: „Priviţi pe faţa pămîntului. Veţi vedea, poate, cetăţi fără întărituri, fără legi, veţi întîlni popoare care nu cunosc scrierea şi întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a văzut încă nimeni”. De milenii, omul a fost fascinat de tot ce-l înconjoară, şi-a pus întrebări, a căutat răspunsuri, explicaţii. S-a întrebat de ce este aşa ceea ce vede, ce simte, dar şi ce sens are să fie astfel, care este scopul pentru care există cele văzute. Pe măsura ce a înţeles cîte ceva, numărul întrebărilor sale a crescut. Există popoare la care istoria cunoaşterii, materială şi spirituală are o îndelungată tradiţie şi a cunoscut o evoluţie ascendentă. Dar, o dată cu progresul înţelegerii lumii şi cu evoluţia ştiinţei propriu-zise, s-a înregistrat şi un progres al frămîntărilor umane privind căutarea sensului. Psalmistul, în versurile sale, „Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu/ şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”, ne face să înţelegem că universul ni se descoperă dacă căutarea în acest sens este una temeinică. Pe măsură ce se succede fiecare etapă de cunoaştere se trece la o alta, cunoaşterea fiind mai profundă, evaluîndu-se constant semnificaţiile ce se desprind din ştiinţă. Şi vorbim de ştiinţa de a-L descoperi pe Dumnezeu, ca în acest fel să putem şti mai mult din ce se petrece în noi şi în jurul nostru. Un mister, şi totuşi omul trăieşte după spirit în ştiinţă. Prin meditaţie, rugăciune şi poezie, omul încearcă să ajungă cît mai aproape de Dumnezeu: „Doamne, cine va locui în locaşul Tău/ şi cine se va sălăşlui în muntele Tău ce sfânt?” (Ps.14, 1-2); „Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe acesta-l voi căuta:/ să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele” (Ps. 26,4). Sfinţii Părinţi spun în scrierile lor că nu oricine poate să ridice treptele de lumină pentru a fi în graţia divină şi că Dumnezeu nu se lasă descoperit de orice om, „Domnul a privit din cer,/ i-a văzut pe toţi cei ce locuiesc pământul” (Ps.32, 13-14), ci de cei „Ochii Domnului asupra celor drepţi/…Strigat-au drepţii, iar Domnul i-a auzit” (Ps.33, 15,17). Omul are o dispoziţie sau înclinaţie înnăscută spre Dumnezeu, înclinaţie care, urmată şi cultivată, duce la cunoaştere a divinului. Şi mintea şi sufletul încep dintr-un anumit punct să deceleze situaţiile din jur, să raţioneze mai profund intrînd astfel în zona în care multe dintre întrebări îşi găsesc răspuns. „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35, 9). Sf. Grigorie Palama spune despre om că „poate să devină lumină, văzînd în lumină”. Căci una este intensitatea luminii văzută de om prin ochii săi, şi alta e cea în care există o unire a lui cu Dumnezeu şi lumina apare cu o altă strălucire.
Cuviosul Isaia Pusnicul spune la rîndul lui că, e nevoie de mai multe etape pe care le parcurge mintea pînă la concretizarea sau exteriorizarea gîndurilor. Prima mişcare a minţii este cugetarea, iar prin legătura ei cu sufletul se nasc înţelegerea şi reflexia. Reflexia extinsă produce gîndul, un cuvînt interior, un gînd nerostit care duce la cuvîntul rostit. O idee pe care o subliniază constant Părinţii filocalici cu privire la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu este urcuşul duhovnicesc al omului, prin dobîndirea virtuţilor. Pentru a ajunge însă la simţirea tainei lui Dumnezeu, trebuie sa ne ridicăm nu doar peste ceea ce este mărginit şi limitat, ci şi deasupra sensurilor înalte ale creaţiei şi ale cuvintelor cuprinse în natură. Sfîntul Isaac Sirul pune în legătură această cunoaştere naturală prin care ne înălţăm la Dumnezeu cu credinţa. Din acestea două apare discernămîntul natural. Unii îl au mai dezvoltat prin eforturile intelectuale iar alţii nu. Sfîntul Maxim Mărturisitorul numeşte acest discernămînt natural „dreapta judecată”. La ea, mintea ajunge prin făptuire sau prin practicarea virtuţilor. Dreapta judecata duce la puterea de deosebire a virtuţii de păcat. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu dobîndită pe cale naturală depăşeşte orice demonstraţie şi echivalează cu distingerea clară a raţiunilor prime, divine ale creaţiei. Prin urmare, cu toate că este neclară şi insuficientă, cunoaşterea sau contemplaţia naturală este absolut necesară pentru înaintarea omului spre unirea deplină cu Dumnezeu şi cîştigarea dreptului de a primi ceva din această ştiinţă divină. Simţirea lui Dumnezeu urmează înţelegerii ştiinţei Lui. Şi de aceea, omul trebuie să acţioneze mereu cu o voinţă nestrămutată pentru a accede trepte atît de înalte şi cu multă iubire. Iubirea dumnezeiască, iubirea supremă, deplină şi desăvîrşită conferă semnificaţie efortului deosebit al omului. Această experienţă este, în întuneric şi în lumină cunoaştere mai presus de cunoaştere, ce depăşeşte orice ştiinţă, simţire supradesăvîrşită. Lumina dumnezeiască, ca forma supremă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în starea de rugăciune este un dar pe care contemplativul îl dobîndeşte prin experienţa mistică. Ea reprezintă de fapt, „caracterul vizibil al dumnezeirii, al energiilor prin care Dumnezeu se împărtăşeşte şi se descoperă celor ce şi-au curăţit inima”. Nu există om credincios care să nu fi cerut de la Dumnezeu să îi fie împărtăşit ceva din marea Sa ştiinţă şi să nu fi primit nimic. Prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, crescînd şi progresînd în cunoaşterea Acestuia, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvîrşirea şi mîntuirea sa.
Dumnezeu ne-a înzestrat cu sete de cunoaştere, pentru a pătrunde în tainele cerului şi ale pămîntului. Cum spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Omul e ca o vioară, care deşi nu e compusă dintr-o infinitate de coarde are posibilitatea să redea nesfîrşitele şi perfecţionatele melodii, pe care un progres muzical al omenirii, niciodată terminat, le poate descoperi în necontenita ei ascensiune artistică. Dacă fiinţa divină rămîne dincolo de orice cugetare, prin însuşiri privim ca prin nişte ochiuri de geam infinitatea noianului”. Părintele Dumitru Stăniloae scria: „Ne minunăm de mărimea şi de adâncul fără fund, dar cu frică, când privim spre adânc. Aşa şi omul, când priveşte spre oceanul nemărginit şi neţărmurit spune: „minunate sânt lucrurile Tale,/ şi sufletul meu le cunoaşte foarte” (Ps. 138, 14) Şi: „Minunată este atotştiinţa Ta pentru mine, înalţă-i şi n-o pot pătrunde” (Ps. 138, 5).
Bibliografie:
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. I. Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996
Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005
Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991
Biblia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009