POEZIE  ŞI  ŞTIINŢĂ

 

                                                                                   Ces mille questions

                                                                                   Qui se ramifient

                                                                                   N’amènent au fond

                                                                                   Qu’ivresse et folie.

Arthur Rimbaud

 

Raportul poeziei cu ştiinţa comportă două deschideri. Fie poemul se referă, are implicaţii din diverse ştiinţe pe care le numim „exacte” – matematica, în mod special geometria, fizica, astronomia, geografia, istoria etc. Menţionăm, că teologia este, ca şi poezia, tot o creaţie a imaginarului, deci neverificabilă practic.

De cealaltă parte, a crea poezie însemnează a face ştiinţă cosmică, în sensul de a intra în consonanţă cu ordinea, cu armonia universală.

 

I

Literatura este plină de referinţe la numeroşi poeţi ale căror lirică dezvoltă deschideri mai ales spre cosmologie şi matematici.

Astfel, robaiyatele lui Omar Khayyam – filozof, matematician, astronom, medic, poet – constituie reacţia spiritului, a conştiinţei axiologice  faţă de erorile cosmice ale  creaţiei: nonsensul vieţii,  suferinţa, răul, perisabilitatea, drama cunoaşterii :

Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese.

Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar

Cu apa ce ia forma impusă de pahar

Şi fumu-n care vântul năluci ciudate ţese.

Inspirându-se din RigVeda, Eminescu descrie geneza lumii şi moartea universului în Scrisoarea I-a, presupunând un demiurg creator ; în schimb,  imnul sanscrit se îndoieşte dacă un zeu a făurit lumea sau ea s-a născut per se, alungând în infinit misterul Facerii, fapt care creşte tulburător  ecoul în imaginarul nostru. O problemă a fizicii cosmice privind propagarea luminii, care continuă şi după ce astrul emanator s-a stins, constituie înţelesul subtil al poeziei La steaua, dar această problemă nu este tratată pentru ea însăşi, ci pentru a explica o stare remanentă abisală a sufletului, având durată indefinită:

Tot astfel când al nostru dor

   Pieri în noaptea-adâncă,

   Lumina stinsului amor

   Ne urmăreşte încă.

 

Transmutarea spaţiului şi a timpului din Sărmanul Dionis poate fi considerată o premuniţie a teoriei relativităţii, dar această transmutare apare deosebit de pregnantă în poate cel mai subtil basm românesc, unic pe plan universal ca altitudine a viziunii – Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, astfel că teoria einsteiniană pare a fi fost întrevăzută de geniul anonim cu mult mai înainte.

În cadrul liricii universale Luceafărul dezvoltă ce mai ameţitoare deschidere a spaţiilor şi timpilor, cum numai în poemul hesiodic are loc şi dincolo de el, dar Eminescu trece mai departe de spaţialitate şi temporalitate, persistând doar starea spirituală pură în zbor neîntrerupt, precum zborul „intelectului eroic” din viziunea lui Giordano Bruno ;

…El zboară gând purtat de dor,

   Pân’ piere totul, totul ;

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,            

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

   Din goluri a se naşte.

 

Nu e nimic şi totuşi e

   O sete care-l soarbe,

E un nimic asemene

   Uitării celei oarbe.                           

În Povestea magului călător în stele – titlu mai adecvat – Lume şi Geniu, Eminescu defineşte geniul ca o entitate care vine de dincolo de spaţiul şi timpul lumii noastre, dincolo de lumea creată de Dumnezeu, care, din acest motiv,  nu poate dezlega cifrul acestui oaspete captat în „trupul cel urât”; şi când geniul se va elibera din temniţa materială, va făuri o lume paralelă celei a demiurgului, lume alcătuită din gând pur trans-neuronic.

Deci geniul vine din transposibil şi acolo îşi va crea lumea sa pur eterică. Din acest motiv, poemul se termină cu ideea ieşirii din  cercul ontologic uman, într-un dincolo nenumit. Sau în, termeni fizici actuali, vine din spaţiul cuantic şi se întoarce în acel anti spaţiu în raport cu lumea noastră.

În cadrul armoniei cosmice, Eminescu dezvoltă o ştiinţă originală: convertirea spaţiului cosmic fizic din afară în spaţii ale sufletului, aşa cum am dezvoltat pe larg în cartea Spaţiul poetic eminescian (1982) şi convertirea timpului, a vremelniciei în prezent etern (Prezentul etern eminescian, 1989).

Dar dacă, precum este cunoscut, şi s-au scris numeroase studii în acest sens, Eminescu s-a ocupat intens de ştiinţa matematicii, el nu a făcut ştiinţă, ci a fost preocupat de modalităţile prin care ştiinţa creează fiorul sublimului de care vorbea Immanuel Kant, considerat de Eminescu  „Biblia filozofilor” (ms. 4028), „Este cel mai profund dintre muritori” (ms.2267).

Este semnificativă şi revelatoare următoarea concepţie eminesciană. Autorul Luceafărului  distingea trei trepte : de la finit la transfinit şi apoi la infinit: dacă pământul şi dezvoltarea din trecut ne închid în finitudine,  iar „tangenta la religie” este tot finită, dar are un parcurs superior – infinită, în schimb, este „tangenta la metafizică” (ms. 2255-1). Deci metafizica oferă minţii noastre maxima deschidere onto-axiologică.

Or, acesta este domeniul poeziei. Căci marea, autentica poezie nu poate fi decât zbor infinit al intelectului, mereu spre alt dincolo, aşa cum cerea Giordano Bruno, în viziunea căruia Eminescu intenţiona „să modifice şi să înalţe cu mult legenda Luceafărului”.

Şi este foarte semnificativ că aceeaşi concepţie dezvoltă şi Rabindranath Tagore, vorbind de un zbor de lebede care iau pe aripile lor întreg universul, fugind  mereu şi mereu „dincolo şi iar dincolo” – de propria lor moarte.

Este locul să amintim că Charles Baudelaire, în ultima poezie din Les Fleurs du mal, adresându-se Parisului, scrie că, prin taumaturgia poetică, a făcut alchimie: „Tu m-as donné ta boue et j’en ai fait de l’or”.

Dar iată un cuvânt al lui Arthur Rimbaud: Science avec  patience/ Le supplice est sur”. Dar supliciul vieţii este salvat de poezie: eternitate a luminii şi anume,  a mişcării solare necurmate prin logodna cu marea :

Elle est retrouvée

   Quoi ? L’éternité.

   C’est la mer allée

   Avec le soleil.

Eternitatea unei poezii, afirmă autorul Iluminărilor, se „regăseşte” în ideea poetică, aceasta trebuind să dăruiască prealumină asemenea soarelui, iar desfăşurarea stilistică se cere a fi maiestuoasă precum undele mării care poartă soarele – sensul orfic – ad infinitum.

 

II

   Aşa cum s-a scos în evidenţă încă de către Aristotel, finitudinea constituie condiţia ontică, formula apriorică sine qua non a lumii noastre, a fiinţării umane. Dar pentru ca finitul să nu fie dizolvat în „infinitul cel rău”, în indefinit, finitudinea trebuie să fie perfect organizată. Or, această organizare indizolvabilă este armonia.

Ca atare, armonia este capitală pentru artă. Dar mai cu seamă pentru arta verbului: poezia trebuie să dezvolte o ştiinţă a armoniei universale. Aceste lucru are  loc în trei domenii: stilistic; logica internă a ideii poetice; axiologia sensului.

1. a. Pe plan stilistic, compoziţional, metrica, ritmul, la care se poate adăuga rima, (care nu este indispensabilă, aşa cum a dovedit-o lirica anticei Elade, deşi Baudelaire afirma că acela care nu are ştiinţa rimei, nu este poet) asigură ţesătura armonioasă pe care se dezvoltă ideile poetice. În absenţa unei metrici perfecte, a măsurii, a ritmului, cititorul se poticneşte şi respinge a priori poemul care şchiopătează. Robaiyatul persan, sonetul, rondelul,  terţinele danteşti, gazelul, monorima, pentagrama, sunt tot atâtea formule lirice cu perfectă ritmică, măsură, rimă. Poeziile în metru antic ale liricii greceşti şi latine sunt de o absolută rigoare metrică şi cadenţă, satisfăcând astfel acel apriorism uman sensibil la armonie ca o condiţie a fiinţării sale.

Într-un cuvânt, metrica, ritmica perfectă a poemului constituie una din cele mai sublime exerciţii ale matematicii – ştiinţa numerelor – mathesis universalis cartezian-leibnizian, având funcţie transfiguratoare.

1. b. Apoi, trebuie să existe o perfectă organizare ideatică a poeziei, logică lăuntrică intelectivă de la cuvânt la cuvânt, de la vers la vers, de la strofă la strofă, spiritul uman respingând orice „bâiguit nărod”, pe care îl condamna

Făcând logică, ştiinţă a numerelor, poetul  se armonizează cu ordinea universală pentru ca lirica sa să devină inteligibilă, receptabilă. Este cultul pulsaţiei armonioase cosmice căreia poetul îi supune cuvântul şi receptivitatea cititorului.

1. c. În ce priveşte sensul valoric, poezia este o ştiinţă a spiritului : creare şi inducere a unei stări de înaltă gândire, „din creastă în creastă”, cum cerea Empedocle. Or care este năzuinţa supremă a spiritului: eliberarea din limite, din finitudine. Ca atare, acesta este paradoxul poeziei: este o ştiinţă a organizării perfecte, de mare limpiditate  a finitudinii, care poartă la eliberarea metafizică. Poezia este o ştiinţă a inefabilului, a fiorului cosmic. A transcenderii în spaţiul cuantic transfigurator. Până la transposibil.

 Este grăitor în acest sens faptul că la vechii greci citirea poemelor se însoţea de muzică la liră, dat fiind că poemele erau considerate ecouri din şi în misterele antice, mai cu seamă cel al lui Orfeu – ecouri ale armoniei universale resimţită în cor de cei care lua parte la mirabila lectură.

 

Poezia ermetică tinde să schimbe inefabilul într-un experiment, travaliu dificil din partea poetului, de unde numărul redus de poeme în lirica lui  Stéphane Mallarmé, şi  Ion Barbu. Dar, odată rebusurile dezlegate, poeziile devin arteziene de subtile înţelesuri.

Asemenea magie nu-i este însă oricui la îndemână. Jonglând cu metafora, pentru ca sensul să devină cât mai abscons, ducând analogia dintre cei  doi termeni puşi în comparaţie până la limita de unde orice corespundere în ecou devine minimă, se dă posibilitatea cititorului de a fi ghicitor, iar criticului  ocazia de a glosa la nesfârşit pe alături de sensul pitic ori iluzoriu. Nu este o supracunoaştere, ci o minus-cunoaştere. Când totul se vrea cât mai neclar, se poate presupune orice, comentatorul află ocazia de a se dezlănţui parasubiect, inventând şi devenind astfel descoperitor de comori care s-ar putea să nu existe. „Du sublime au ridicule n’est qu’un pas, Madame”, afirma Napoleon.

Misterul cosmic este infinit. La ce bun mistere fabricate, artificiale ? În contrast, să ne amintim că aşa cum a recunoscut şi Lucian Blaga, un maestru al metaforelor, după modelul rilkean, Friedrich Hölderlin, poetul celei mai înalte spiritualităţi, nu a recurs aproape deloc la metaforă. Pentru autorul Imnurilor, adevărul poetic se află la o altitudine, o sublimitate care nu are nevoie de ştiinţa protezelor metaforice.