Anna RUOTOLO
Anna Ruotolo s-a născut în 1985, trăieşte la Maddaloni în provincia Caserta, studiază Dreptul. A publicat volumele Secondi luce (LietoColle, 2009) şi Dei settantaquattro modi di chiamarti (Raffaelli, 2012). E prezentă în numeroase anotologii: Quattro giovin/astri (Kolibris, 2010), Raccolta di poesie (Subway edizioni, 2011), La generazione entrante. Poeti nati negli Anni Ottanta (Ladolfi editore, 2011).
Dezordine
I
Ordinea zilelor
Dezordinea ezitării, a cuvântului pe care-l spui după zece zile
de tăcere şi răsuflare roşie.
Dezordinea orei oficiale şi seara foarte lungă,
dezordinea furtunii pe acoperiş,
dezordinea nebunului.
Dezordinea poveştii tale aruncate aşa,
dezordinea corpului tău de balon şi a inimii tale puternice
care dacă ar fi şi mai puternică aş numi-o fericită.
Dezordinea mâinilor aplaudând în noapte,
dezordinea focurilor de artificii,
dezordinea salvării din valul dezastruos,
dezordinea cadoului din ziua anonimă,
dezordinea gestului gratuit.
II
Ordinea anotimpurilor
Dezordinea căldurii din iarnă
dezordinea căminului aprins în Martie.
Dezordinea întregii hrane cumpărate, dezordinea cărţii lăsate în grabă. Dezordinea
prozei tale în mâinile cuiva.
Dezordinea vântului din senin.
Dezordinea vânzătorului de fructe de sub fereastra ta.
Dezordinea mondială a primului an în care dormi şi aproape te rătăceşti, dacă n-ar fi să
sosim în şir indian, spartă lentoarea camerei tale, puse picioarele noastre şi genunchii pe
patul tău, obligată să beau o chestie acidulată, obligată la ultima fotografie de certitudine.
Ordinea lucrurilor.
Dezordinea este tumultul zâmbetului tău.
Despre dragoste, poate
Dragostea prima oară soseşte
şi apoi se învaţă.
De două ori, în total. Poate de trei.
A treia oară, aşadar, îţi aminteşti
de celelalte două trecute cu maturitate şi respect.
Prima dragoste nu bate la uşă
astfel nu ştie dacă vei fi acasă,
a doua dragoste stabileşte locul
şi ora,
eventualitatea de a nu avea loc
dar pe urmă ajunge punctual şi exact
perfect întreg în pătratul
zilei şi al nopţii
cu seară şi după-amiază pe laturile care trebuie.
Prima dragoste
ruină pe marginea dealurilor
cade ca o astronavă doborâtă
pe drumul cerului
loveşte o aripă, este catastrofală în lumină
doboară o uşă, cutremură dimineaţa.
A doua dragoste
pregăteşte căldura în haine
protejează faţa cu mâinile
învaţă să tacă două zile la rând
alege banca cea mai ascunsă
aprinde focul în pădure,
dar sigur, în mijlocul pietrelor proprii.
Numai prima Dragoste
ştie fierul primordial şi misterul,
a doua dragoste amuzamentul şi o poveste
pe deplin înţeleasă şi cunoscută.
Chiar prima dragoste
care pierde legătura
o urcă pe următoarea în tren
în locul ei cu biletul ei
apoi toată viaţa va încerca să urce
de la o gară la alta,
poate va saluta ridicând ochii, trecând doar
când a doua Dragoste doarme frumos, liniştit
şi nu-şi va da seama de nimic.
Din Secunde lumină, Lieto Colle, 2009
Tu care nu soseşti
pleci în tăcere
de unde încetineşte
aerul elastic
spaţios, fulgerător
geografic,
spun
– e adevărat deci –
ca norul radioactiv
te întinzi pe mii de kilometri
pe cuptoarele străzilor
pe care august le urcă
pe un fir tremurător de lacuri
dese rezerve de case şi
de acolo cu tine
de acolo pentru spaţiu
este la fel ca pentru a cânta
îndepărtată şi variabilă
romanţa Crăciunului.
Şi-ţi doresc o călătorie care să dureze,
prora dreaptă
tu care nu te întorci
pleci când totul doarme
şi singură te aştept o mie de ani.
anghelos
Că te întorci din acest pământ
prin secretele uşilor
că aproape dormi lângă mine
stă scris în zgomotul ploii
în tremurul subţire al apelor.
Cu atât mai adâncă e durerea de a nu te şti aici
de a te vedea plecând ca pe unele duminici de iarnă
chiar atunci când este darul lumii care ne uneşte,
albia lucrurilor care ne creşte din zăpadă.
Secundă lumină
E cum ti-aş spune adio
în vârful Lumii
după marea până-năuntru
care ne desparte la pod,
la trecerea albastru deschis a bărcii.
Să-ţi spun adio ţie – înainte să fie –
nouă
tuturor neconsolatelor căi ale gurii tale
cuvintelor ploii deasupra canalelor
ochilor.
Acesta e timpul: o lumină de fulgere,
scurtă, ca geamătul pământului
şi lipseşte, lipseşte conul de umbră
unde ne naştem, unde trăim puţin.
Să înnegreşti spaţiile cu punct
Am ales,
am ales un fundal pentru seara aceasta:
ştiu că aş vrea faţa ta
întreagă şi senină
o scenă vie dintr-o dată,
o urmă electrică din vârful lampioanelor.
Trebuie să fac ceva ca un parcurs
pe un perete luminat
şi fiecare punct va fi spaţiul de înnegrit
pentru a te vedea născându-te, apărând din nimic.
Îmi spun cu feţe de lună,
ochi adânci şi galbeni de somn
să mă pregătesc să te văd plecând
tăcută ca o bulă
un flash lung în memorie.
Când după tine
strada va deschide bătaia
de clopot
eu te voi repeta în numele lucrurilor,
pe fundul paharului
din care m-ai strâns.
Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza MACADAN
Fabiano ALBORGHETTI
Fabiano Alborghetti s-a născut la Milano în 1970, trăieşte la Lugano. A publicat şase volume de poezie, scrie texte teatrale, este colaborator la diverse reviste culturale din Elveţia şi Italia. Textele traduse în limba română fac parte din volumul L’opposta riva (dieci anni dopo), Milano, La Vita Felice, 2013, carte care a văzut cinci ediţii de la prima sa apariţie în 2006.
*
Şi unde în altă parte crezi posibilă prezenţa mea
dacă până şi pământul meu e împotrivă? Nu rămâne nimic altceva
decât ştergerea repeta a-şi spune prezenţi
chiar şi fără loc. Acum numără zicea
fă totalul celor rămaşi. Date deoparte loviturile fulgerele
sacii fără nume sau stivele de membre şi guri umplute
de vid, vei avea imaginea a ce a rămas: nenumita amploare…
(Nijazim, 22 anni, Priboj, Serbia)
*
La numărătoare vezi dimensiunile nu înainte:
nu în mulţime ci unul câte unul
dispăreau, lăsând întrebarea locului, golul
unei anume destinaţii. Cu absenţa la masă
mama continua să gătească pentru patru:
chiar şi după ce a rămas ultima, chiar şi acum
când gropile uită ceea ce conţin…
(Zvjedan, 31 ani, Novi Sad, Serbia)
*
Din fluxul continuu numele striga privind:
migraţie spunea
şi semănăm cu resturile.
O cantitate în pierdere
inutila constanţă în derivă
care nu multiplică, oprită de la dreptul de a se perpetua.
Nu te urmăreşte nicio speranţă dacă vezi
Şi pe bună dreptate:
nici măcar pământul nu-i asemenea omului
prea întârziat să-i semene, să intervină…
(Dorotea, 31 ani, Ljuti Dolac, Bosnia-Herţegovina)
*
Recunoşteam locul doar înainte să plec:
vizitând casele pe rând
numele poreclele uşile fără oprelişti. Dar acum
cine locuieşte şi unde, înlăturate crucile pe pământ tălpile fără drumuri?
(Dario, 38 anni, Sarajevo, Bosnia-Herţegovina)
*
Cum ascunzi mîinile după o faptă
aşa îmi ascund originea: nu poţi înţelege îmi spune
spaima de a pierde tot, din nou
dar tu de locul comun
de a fi lovit aperi frontiera imediată.
Nu pe toţi repetă dar grupul incoerent
nu noi sinucigaşii la gară
sau dintr-o dată în blocurile explodate dar cei puţini
deveniţi impuri din cauza acţiunii, cu martiriul
lui Dumnezeu şi al cărnii.
Cine munceşte şi continuă lângă tine
se teme şi el, îmi spunea că numărul nu contează religia
dacă pe pământ sângele la un loc….
(Apostol, 39 ani, Skopje, Macedonia)
*
Alte fapte şi poate mă voi obişnui.
Îi semăn vecinului, am forma lui:
am aceleaşi camere de locuit la un alt etaj
iar în similitudine ce importanţă are originea asemănării?
Rămâne egală trezirea rata maternitatea.
Doar sărbătorile ne separă
dar dincolo de Dumnezeu ne rămân la fel afectele.
Ne locuiesc unde este la fel sensul, sângele.
Numai ochii sunt diferiţi:
la aceeaşi înălţime ai mei se pleacă, dacă tu nu vezi.
(Idris, 21 anni, Nigeria)
*
Trăim prea scurt pentru a rămâne în ceva
şi vorbind arăta fluturii:
se sting repede spunea în şoaptă, doar după câteva zile.
Dacă te uiţi bine avem acelaşi destin, dar cu mai puţină uşurătate…
(Mohamad Fadl Ullah, 62 anni, Fez – Maroc)
*
Nici un ajutor am jurat să nu mai cer
După primul document la ghişeu:
să fiu luat drept prostul satului
sau numit cerşetor. Ruşinea e să nu înţelegi
să depinzi de alţii pentru a avea informaţii.
La şcoala de italiană multe luni, în fiecare seară
antrenându-mi ochii să înţeleagă.
Acum vorbesc clar. Să-ţi ceri drepturile
cu glas am învăţat că te epuizează la fel, fireşte:
dar cu mai puţină neputinţă…
(Gheorghe, 21 ani, Craiova, România)
*
Primul loc de muncă pe o nouă durată îmi arăta, în mâini
foia de hârtie de care râdea învârtindu-se în cerc. Fluturaşul de salariu
este dovada că pâinea pe care o mănânci e câştigată îmi spunea
nicio suspiciune acum, că ai trăi pe spinarea cuiva…
(Corneliu, 24 ani, Targu-Mureş, România)
Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza MACADAN
Fosca MASSUCCO
Fosca Massucco s-a născut în 1972 la Cuneo şi trăieşte la Monferrato, în Piemont. A făcut studii de fizică şi s-a specializat în acustică. Este inginer de sunet şi este titulara unui studio de înregistrări de jazz. A publicat în 2013 placheta de versuri L’occhio e il mirino (Ed. L’Arcolaio) iar în 2015 a publicat volumul Per distratta sottrazione, cu o prefaţă semnată de Elio Grasso, la Raffaelli Editore. Poemele selectate fac parte din cel mai recent volum al autoarei.
Vulpea muri la picioarele stâlpului
drept pernă un chirpici verde
cel pe care Cristos îl contempla
de pe crucea făurită ziua întreagă
lux perpetua luceat eis, rară
precum curcubeul noaptea.
#
Într-un castel de nisip sunt fire
destule ca să-ţi închipui un eon.
Boabe risipite, echilibru indiferent –
Memorie distrasă de materie.
Castelul mai rămâne: ornată rezistă Aqaba
prinsă de umeri între degetul mare şi arătător.
Marea se lungeşte şi retrage nisipul –
Fiecare ruină îşi duce cu sine propriile sunete.
”Golul este ceea ce rămâne când s-a înlăturat tot ceea ce putea fi înlăturat”
- C. Maxwell 1831-1879)
Încă te mai gândeşti la universul răsturnat,
de unde transpare doar gol între chiparoşi
şi centura zidurilor? Nimicul
este imagine de sine iar golul
nu e gol, se clatină în singurătate.
Uită-te la o succesiune de schele,
e o bagatelă maiestuoasă efectul acela de coroană
tensiunea sfârâie şi învins
este vântul de miazănoapte – golul
este nemişcat, lăsat fără început.
Pe câmpia sacră şantierul printre chiparoşi
şi schelele aripă neîncepută de linişte,
vibrează bormaşinile, se cutremură aerul.
Până şi în coşciuge golul
este mai dens decât oasele.
#
E nevoie de mare prudenţă,
e un întreg univers de avertismente.
”Lucrări în desfăşurare” – ”Cad pietre din stânga”
Să fii atent la mesaje
întârzieri, anulări, plecări
să nu traversezi linia ferată, să nu mănânci
cu mâinile, nicio mână
în chiloţi, conjunctivele.
Nicio neatenţie, pericol!
Ar putea fi pierdut un nimic sau o umbrelă,
o amintire dureroasă, capul pentru un critic,
garanţia că pentru vreo doi ani
cineva va repara toate oalele sparte
va înlocui siguranţele, va curăţa scamele şi nervii.
Precauţie,
o denivelare sau un şanţ,
crucea Sfântului Andrei avertizează:
trecere la nivel, reacţie chimică
în coloană la stânga
două concentrări de lichide pe centru
iar în mijloc cea la care trebuie să ajungi.
Concentrare, efort sublim!
Dar ar fi nevoie de linişte, şi de acel foşnet
constant al frunzelor de aprilie.
”Animale sălbatice în libertate”,
le întrevăd printre mărăcinii de iarbă întinsă,
ascunse după tulpini până noaptea.
Apoi stele – şi buna purtare
Pericol, unde elastice!)
Şi mai bine, supraveghere optimă
care face să fie blândă casa mea –
în care atârn stele de purpurină
cu perfecţiunea întunericului.
Priviţi corbii: nu seamănă şi nu adună,
nu au adăpost şi nici grânar, iar Dumnezeu îi hrăneşte.
Luca 12:24
Se deschidea un izvor lucitor
în mijlocul pământului scurmat,
înotau ascunşi
şapte corbi – nu semănau,
nu adunau – lumina verticală
de decembrie lipită de aripi.
Răsunau pentru morţi şi vii
în aerul alb, cântărind cu bătăi
de clopot un du-te vino al cerului.
Corbii mai rămâneau
celebrând transcendenţa sunetului,
apoi se întorceau la noroi.
#
Acum rămân aici
pe iarba abia cosită –
treierătoarea amestecă fân şi cuiburi
şi rădăcini de grozame răcoritoare;
în aerul artificial fierb iar cârlige de vie
şi mirosul stricat se agaţă
de labele puilor de vulpe.
Aştept pe colina fără vie –
căpuşe ascunse
în umezeala ierburilor sălbatice.
Mai rămân aici – douăzeci şi trei minutele
de revoluţie ale coasei
iar sufletul urcă atât de sus
încât îşi trage singur clopotele –
apoi se arată printre tufişuri
şi are treabă să mă regăsească,
nefericit dinozaur de la ţară,
jefuită de zilele mele numai de mine.
Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza MACADAN
Sandro MONTALTO
Sandro Montalto s-a născut în 1978, trăieşte şi lucrează ca bibliotecar la Biella, în Piemonte. Este director editorial la Edizioni Joker şi conduce revista literară ”La Clessidra” şi revista de cultură ludică ”Cortocircuito”. Colaborează la alte publicaţii literare şi face parte din juriile unor premii literare din peninsulă, fiind director tehnic al Festivalului internaţional de Aforistică ”Torino in sintesi”. A publicat volume de poezie, eseu şi teatru. Este dirijor şi compozitor, scrie articole pe teme muzicale şi cinematografice în revistele de specialitate. Deţinător a numeroase premii de poezie, teatru şi eseu. Poemele traduse fac parte din volumul ”Il segno del labirinto”, Ed. La Vita Felice, Milano, 2010.
(prolog)
Îţi aminteşti proiectul unei amintiri comune?
Nu, transparent ca aerul care revelează
profilurile lucrurilor îndepărtate
te prefaci că mă priveşti
în timp ce între noi lucrurile se succed,
spaţiile amuţesc şi se schimbă
iar ochii tăi îndepărtaţi în minte
sunt globuri de sticlă în care mă reflectez.
Un simţ mortal mă momeşte,
citesc o poveste de demult
într-o carte cu literele neinventate.
O semnificaţie mai simplă se profilează
ca soluţie la o disperare indusă,
ca atunci când afară zgomotul piere
şi spiritul se dă sieşi.
Beat de destinaţii nedefinite
ştiu întunecate orele trecute
şi trădătoare frontiera între cuvânt şi cuvânt:
şi rămân acolo, îndârjit recenzor al meu,
privirea obtuză ca de balenă pe uscat.
În mlaştina sensului
Oprimat de leacurile de găsit
aşteaptă momentul propice
să caute în sine sufletul abulic
şi prin ceruri şi ape bântuie inutil gândul,
în timp ce fiinţa amână momentul
întrebării şi al adevăratei căinţe.
Căinţa nu ajută la nimic,
fiecare zi e o rană folositoare
pentru crescut viermi care să ţină de urât
în timp ce gurile simulează încrucişări
de cuvinte şi în schimb limbile
umede de plăceri se înţeleg.
Plăcerile sunt amintiri
ale trecutelor angoase nerezolvate,
suflă o briză care plânge umori
în timp ce dintr-o dată
– Iată! –
durerea se eternizează.
Eternitatea este renunţarea la orice proiect,
lupii urlă la luna care constrânge la intimitate
în timp ce cade grindina pe bubele mâncărimilor noastre
subţiate în regrete cuminţi.
Regretul este un scop prea obişnuit,
amestec durerile sperând într-o reacţie
pe care mişcarea căldurii nu o permite.
Corăbii de nostalgie urcă mări periculoase
iar eu sunt piratul care îşi fură noaptea,
când îmi inventez un destin împotriva vieţii inoportune.
Piratul este cel care fură noaptea,
noaptea, propria-i noapte – şi mă repet.
– nu neapărat să exişti –
viaţa ridicolă boală
ca limba pe gheaţă
dacă pupila se sparge
dar unde, înăuntru sau în afară,
la fiecare ţipăt al casei
îndreptat în fiecare direcţie
pleoapa se închide
pentru atât de puţin
moluscă printre scoici
m-aş gândi la tine fericit acolo
singurul sunet timpul
apucaţi-mă, dinţi şi degete
– nu neapărat să exişti –
Aer impregnat cu funingine, zefir oriental
ca o îndepărtată presimţire de memorie…
parcurgem cărări părăsite de hoarde de nebuni
în timp ce fiecare gest se face piatră
şi se naşte narcis pe capetele noastre alungite
în timp ce se rostogoleşte sicriul pe şine necontrolate
şi se îneacă în vagin pumnalul pătat
de sângele vieţii salvate cu uşurare.
Glezna se îndoaie, osul aproape că iese,
dar e frumos această neîntreruptă mişcare de orice
să spui adio fiecărui lucru, privirilor oblice,
osului maxilarului puţin scărpinat,
umbrelor care de departe copulează în timp ce
corpurile sunt prinse într-o luptă mortală.
Un refren mă leagă în lanţuri de plita încinsă
a existenţei mele, sânii ei sunt
moi îndrăzneli agăţate printre care
să te spânzuri şi să juisezi de manipulări dubioase
– aş putea s-o ţin tot aşa la infinit
e ceea ce voi face
(mă rezum la a omite un punct)-
sufletul meu nu caută infinitul, de fapt,
dar se împăunează în secret că ştie să şi-l imagineze.
O poetică este neputincioasă
când nu e inhalare de funingine
expectorare în mucozităţi negre şi vâscozitate de cuvinte
grele, cărări pentru noii nebuni.
Am cheltuit ore de viaţă netrăită
– sau sublimată – ca să dau formă de cuvinte
complexelor sinapse ale memoriei,
am condamnat la nemişcare clipe irepetabile
ca să le imit perfecţiunea, ca să le codific
armonia şi lauda de sine.
Am dat viaţă poate bolnavă dorinţelor
(nu ştiu dacă vechi şi urlătoare
dar cu siguranţă tăiate cu o lamă
înfricoşătoare prin intangibilitatea ei)
pe care acum le fac să tremure de teama
că ceva va veni să dărâme totul
şi să recreeze o dezordine mai probabilă.
Ce trebuie să-mi amintesc despre tine, profil de
tovarăşă în versuri scrise şi şoptite,
ce trebuie să-i refuz timpului?
Le-am permis clipelor să se succeadă
într-o pulbere de sentimente tăcute:
nu mai pot face nimic – dar
niciodată n-am putut, îmi spun sunete şi ritmuri –
şi un sentiment superior încearcă să alunge remuşcarea.
Nu sunt decît un vreasc rece sub cenuşă.
(diagramă)
Atât de dur dar atât de fragil,
acest sentiment e făcut din răni
şi săruturi precum muşcăturile, din zboruri
către tot şi de lupte în apărarea
coerenţei,
trecutul
retrăieşte prin cotidian
şi mintea e confuză, chinuită
între un respect care neagă cucerirea
şi un impuls care îi neagă iubirii un chip.
Mâine pare o efigie tristă a singurătăţii
lui azi iar prezentul are uşi la care bat
o mie de alte lucruri decât dragostea.
În aceste clipe de dimineaţă occidentală
timpul este o diagramă care se repetă
un foc rece şi etern de atomi vibranţi
timpul are gheare de cristal
timpul are termometre cu mercur timid
timpul are lucruri anterioare improbabilului prezent
timpul are oase rupte strînse în juguri
de epoci goale de dovedit
pierdurăm mai mult decât o dată
maşinile minunate cu angrenaje ţipătoare
ne traversară
dansurile galvanice de nervi adormiţi…
Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza MACADAN
;