DIN POEZIA FRANCOFONĂ CONTEMPORANĂ

Fernando d’ALMEIDA

(1955 – 2015)

Poet, publicist, critic literar, lingvist, profesor universitar camerunez, cu origini benineze pe linie paternă, şi braziliene. Unul dintre cei mai îndrăgiţi poeţi africani de către generaţiile mai tinere. Marele Premiu de Poezie „Léopold Sédar Senghor”, 2008.

 

De-un sfert de an

 

N-a mai plouat

De-un sfert de an

Ca să te-ajung în Absolut

Ca să merg pe urmele tale

Credincioase zeului venit din altă parte…

 

Atâtea dogme pentru nimic!

De nu-i pentru nimicirea bucuriilor noastre păgâne,

Pentru ce Tora să ne ferim de idolatria noastră?

Dar, taci, lasă-mă să tutuiesc şi să cert

Zeul prefăcându-se mânios la gura unui fluviu.

 

Voce psalmodiind din pustiu,

Eu cred în zeul ghemuit sub piatră

Şi-n moviliţa de lut bătut îmi amintesc…

Pentru naşterea mea… pentru animismul meu…

Credinţa mea răsare din tălmăcirea ghiocului[1]

 

Împlinind ziua

Beat de lumină

Merg înainte

În noapte

Chemând

Hăul necreat

Pe calea

Carte bătălie

Singurătăţii

Pe măsură ce

Merg înainte

În noapte

 

Nu departe

De-un pom pângărit

Un poet – diacon

Al neclintirii

Se bucură

De primirea chemării

De-a face fluviile să aiureze

În timp ce realitatea

Râde.

 

Lutul pribeag acum

Ia adevăr

În întunecata grotă unde deodată

Zeul răspântiilor

Se-aprinde de ranchiună…

Am părăsit oare curtea

Unde prăzmuieşte realul

Pe care-l savanizează poemul?

 

După înmormântare

 

Se legăna sicriul…

Apoi se lăsă în jos, în cele din urmă.

În groapa larg deschisă

Îl însoţeau câteva jerbe.

 

– Lacrimi ţăndări îmi făcură

Inima, neînvăţată să plângă…

 

Dar, când o luarăm iară

Prin colbul drumului de-întors,

Râsete ne ritmau în mers…

Şi văzui ceva mai departe

Ademenitoarea vădană

Ştergându-şi obrazul

Pentru a-şi săruta iubitul…

 

– Acasă, atârnată pe zid,

Efigia mortului zâmbea vieţii…

 

Strălucind de frumuseţe, vădana

Răspundea condoleanţelor

Plecându-şi fruntea.

Dar în ochii ţintuiţi pe ibovnic

I se ghicea dorul de viaţă,

În timp ce noi, stând la aceeaşi tristeţe,

Ne beam până la fund

Ţoiul absurd.

 

Bonamoussadi, août 1987

 

Din volumul L’arrière pays du mental (Ţara de dincolo de gând), 1991

 

N.B. Traducătoarea mulţumeşte scriitorilor Kouam TAWA şi Guillaume EKOUME prin grija cărora i-au parvenit poemele de mai sus, făcând posibil acest modest omagiu adus în limba română, memoriei regretatului poet Fernando d’Almeida.

 

În româneşte de Marilena LICĂ-MAŞALA

Piteşti, 19 aprilie 2015

 

 

 

Károly Sándor PALLAI

(1986, Miskolc, Ungaria)

Poet, traducător, publicist, editor, stabilit în Budapesta. Membru al mai multor asociaţii literare din Australia, Statele Unite, Mauriţiu, Franţa, Olanda, Columbia, Grecia. Fondator al revistei on-line Vents Alizés şi al editurii Edisyon Losean Endyen. Membru al comitetului de lectură al revistei Sipay, Seychelles. Decorat de ministrul Culturii din Seychelles pentru promovarea literaturii şi culturii seychellene (2015).

 

Voudou contemporan

Neuroni cacofonici, ţările noastre

tatuate pe buzele noastre. Ne fotografiem goi,

sfincşi din dezlănţuiri de conştiinţă. Schimbări

de regim, cataclisme, impasuri politice. Surse

de stupefacţii regionale reînnoite în era noastră.

Unde ne sunt visele interzise şi cenzurate, speranţele noastre

de libertăţi pluraliste? Răni

de nebunie, adoraţiile noastre fratricide

ne calcă-n picioare. Cine are nevoie de rasism dacă există

naţionalisme? Căderi radioactive

otrăvesc cultura. Destrămarea nu mai e

volatilă, ea stă aici ca un infarct,

ca un cadou letal de Crăciun. Ne scrutăm

drumurile incandescente. Decăderea socială

ne roade ca un scorbut modern. Ne

refugiem în prostii imperialiste.

Îndrăznim să captăm tăcerea pentru a şterge

simbiozele ucigaşe ale megalomaniei.

Lacomi de anarhii vitale, ne străbatem

oraşele zdrenţuite, aceste mulţimi diforme

ce ne adăpostesc, cu sânii lor secaţi ce ne-au hrănit

strigătele de disperare. Daţi-ne o sfântă beţie

pentru  a reface lumea… Credinţa putinţelor.

Conştiinţă de magmă… Trebuie să ne redescoperim

oraşele voudouizate de publicitate, de

umbrele măreţe ale autoritarismului,

de năruirea xenofobă, de busole

antiliberale. Daţi-mi inspiraţie,

Oxigen pentru căutarea iniţiatică.

Daţi-mi o scriitură întemeiată.

 

Dezgust şi ignoranţă

Cânt de şovinism, simfonii de eliminare

naţionalistă. Stele înfiorătoare,

mesageri de pierdute lumini.

Coloana vertebrală a omenirii iradiază

pe un cer rău înstelat.

Anticele leagăne ale istoriei se învăluie

într-o paloare hidoasă şi taciturnă.

Iată-ne continentele, corpuri cacofonice,

arterosclerotice, copleşite de griji.

Ne prosternăm cu umilinţă în faţa

intereselor nucleare, excomunicărilor

politice şi conspiraţiilor economice.

Mormintele şi sacre gropi sângerează

o tăcere arsă. O şoaptă deşirată

în culisele întunecate ale acestei modernităţi

avortate. Iar noi, popoare de valuri nesecate,

noi, mulţimi depolitizate şi infantilizate. Să vulgarizăm

unitatea naţională, ne este sfânta misiune,

brutari moderni de  leşin fecaloid. Ce

profeţii nocturne trebuie să îmbrăţişăm pentru

a justifica nedreptăţile sociale inerente? O potecă

de zgaibe centenare ne va folosi de vis sordid

pentru a ne potoli spaimele cleioase şi virulente,

vâscozităţile exterminatoare din care ni se preling metaforele

canceroase, neliniştea noastră în faţa bogatului evantai

de contra-hegemonii politico-culturale. Blestemaţi sunt

profeţii terorii, aceşti crabi plăpânzi,

aceşti însetaţi profetici. Ateisme şi fundamentalisme:

acufene radioactive, tumori putride,

crize ameţitoare, malefice semantice,

vrăjitorii rasiale. Respirăm demenţe mediatizate,

zvonesc zvâcniri de insuportabil şi ne sfarmă

orizonturile. Unde sunt operele naţionale de meditare

politico-identitară?

Unde e (re)teoretizarea apartenenţei naţionale adulmecată -aspirată-pompată

de maşina de tocat de liberalism deformat? Unde e

dizidenţa, îndoiala inefabilă,

devianţa născătoare de viaţă, hrănitoare? Unde să găsim  liberalism autentic

împăcat cu religiile, golit de intenţia de instrumentalizare

şi de neutralizare religioasă, angajat în numele unei pluralităţi

şi al unei egalităţi juridice, salvat de pleava politică,

de balastul hematofagiei legitime?

O, biete ţări moarte! Venale!

Femeile noastre sunt însărcinate de haos

acidulat. Cicatrici oribile pe cer, eclipse de

prostie

străbat şi dau foc păcii noastre false.

Unde ne sunt fulminantele vise?

 

În româneşte de Marilena LICĂ-MAŞALA

Piteşti, 15 mai 2015

[1] În original, cauris: scoici folosite ca monedă sau pentru înfrumuseţare.