Scrisoare de credinţă

 

1.

Între noapte și zi

Există un teritoriu indecis.

Nu-i nici lumină și nici umbră:

Este timp.

Oră, pauză precară,

Pagină care se-ntunecă,

Pagină pe care scriu

Încet, cuvintele acestea.

Înserarea

Este un rug ce se consumă.

Se rotește ziua, desfrunzeste.

Conturul lucrurilor,

Un râu nocturn îl șlefuiește.

Încăpățânat și blând,

Le poartă, nu știu încotro.

Se-ndepartează realitatea.

Eu scriu:

Vorbesc cu mine

– vorbesc cu tine.

 

Aș vrea să-ți vorbesc

La fel cum vorbesc, acum,

Aproape dispărute-n umbre

Un copăcel și aerul;

Ca apa care-aleargă,

Somnambul solilocviu;

Ca balta liniștită,

în care simulacre de clipă se-oglindesc;

Ca focul:

Limbi de flăcări, dans de scântei,

Povești de fum.

Să-ți vorbesc

Cu vizibile, palpabile cuvinte,

Cu greutate, gust, miros

Ca tot ce există.

În timp ce-o spun,

Imperceptibil, lucrurile

Se desprind de ele

Și aleargă către alte forme,

Spre alte nume.

Îmi rămân doar

Cuvintele acestea: cu ele îți vorbesc.

 

Cuvintele sunt punți.

Sunt și capcane, colivii, și puțuri.

Eu îți vorbesc: tu nu m-auzi.

Nu vorbesc cu tine:

Vorbesc cu un cuvânt,

Acest cuvânt ești tu,

Acest cuvânt

Te poartă de la tine pân’ la tine.

Noi l-am creat, tu, eu, destinul.

Femeia care ești

E cea căreia îi vorbesc:

Aceste cuvinte sunt oglinda ta,

Ești tu și ecoul numeleui tău.

La fel și eu,

Când îți vorbesc,

Redevin un murmur,

Aer și cuvinte, un suflu,

O fantasmă care se naște din aceste litere.

 

Cuvintele sunt punți:

Umbra colinelor din Meknes

Deasupra unui câmp de floarea-soarelui extatice

Este un golf violet.

E trei după-amiază,

Ai nouășpe ani și-ai adormit

Pe brațul de răcoare al blondelor mimoze.

Îndrăgostit de geometrie,

Un uliu desenează-un cerc.

Și tremură la orizont

Arama dealurilor, blândă.

Printre pereți prăpăstioși

Un sat și albele lui cuburi.

Fumu-n coloană urcă din câmpie

Se risipește-ncet, aer în aer,

Cum și chemarea muezinului

Care străpunge liniștea, se-nalță și-nflorește

În altă liniște.

Soare imobil,

Spațiu imens de aripi larg deschise;

Peste întinderi de reflexe

Setea înalță minarete transparente.

Tu nici nu dormi, nici nu ești trează;

Plutești în timpul fără ore.

O răsuflare doar trezește

Îndepărtate țări de mentă și izvoare.

Lasă aceste cuvinte să te poarte

Spre tine-însăți.
2.

Cuvintele-s incerte

Și spun lucruri incerte.

Dar ca să ne comunice asta sau altceva,

O pot face.

Dragoste este un cuvânt echivoc,

Cum sunt toate.

Nu e cuvânt,

Spus-a Creatorul:

Este viziune,

Început și coroană

Pe scara contemplației

– iar florentinul:

Este un accident

– și celălalt:

Nu e virtutea

Dar se naște din cel ce-i perfecțiunea

– și ceilalți:

O febră, e o boală,

E luptă, frenezie și stupoare,

O himeră.

Invenție a dorinței,

Însuflețită de flagerări și de asceză,

Îi bagă-n coaste pinteni gelozia,

Obișnuința o ucide.

Un dar,

O condamnare.

Beatitudine și furie.

Este un nod: viață și moarte.

O rană

Trandafir al re’nvierii.

Este-un cuvânt:

Dacă-l rostim, vorbește.

 

Dragostea-ncepe-n trup

Unde sfârșește?

Dacă-i fantasmă,

Prinde ființă într-un trup;

Dacă-i trup,

Se-mprăștie de-l atingi.

Fatală-oglindă:

Imaginea dorită se destramă,

Tu te scufunzi în propriile-ți reflexe.

Festin de spectre.

 

Apariție:

Clipa are trup și ochi,

Și mă privește.

Viața în fine are chip și nume.

A iubi:

Să deschizi ușa interzisă,

Trecere

Spre-a timpului cealalaltă parte.

Clipa:

Reversul morții,

Fragilitatea noastră cea eternă.

 

A iubi-nseamnă să te pierzi în timp,

Să fii oglindă-ntre oglinzi.

E idolatrie:

Să îndumnezeiești o creatură

Și să numești etern ce-i trecător.

Toate formele din carne

Sunt ai timpului copii,

Simulacre.

Timpul înseamnă răul,

Clipa

E căderea;

Iubire-nseamnă să te-arunci:

Să cazi fără sfârșit,

Semenul nostru

Este abisul nostru.

Îmbrățișarea:

Hieroglifă a distrugerii.

Lascivitatea: mască-a morții.

 

A iubi: o variație,

De-abia o clipă

În istoria celulei de-nceput

Și neumaratele ei diviziuni.

Ax

De rotire-a generațiilor.

 

Invenție, transfigurare:

Copilă transformată în fântână,

Părul în constelații,

În insulă, femeia adormită.

Sângele:

Muzică în ramurile venelor;

Atingerea:

Lumină-n noaptea trupurilor.

 

Transgresiune

De la fatalitatea naturală,

Balama

Care leagă destin și libertate,

Întrebare

Gravată pe-a dorinței frunte :

Accident sau predestinare?

 

Memoria, cicatrice:

– de unde am fost smulși?

Memoria: sete de prezență,

Căutarea

Pierdutei jumătăți.

Cel Unic

Își este sieși prizonier

Este,

Atât, este,

Fără memorie,

Fără cicatrice:

Iubire-nseamnă doi,

Pururi doi,

Îmbrățișare și război,

Doi înseamnă a vrea să fie unul și-același

Să fie celălalt, cealaltă;

Doi nu se odihnește,

Nu e nicicând complet,

Se rotește

În jurul umbrei sale,

Caută

Ce am pierdut la naștere;

Cicatricea se deschide:

Fântână de viziuni;

Doi: arc peste vid,

Punte de vertijuri;

Doi:

Oglindă a mutațiilor.

 

3

Iubire, insulă fără ore,

Insulă înconjurată de timp,

Limpezime

Asediată de noapte.

Căderea

E regresie,

Căderea e urcare.

Iubirea-nseamnă ochi în gălbenușuri,

Să pipăi nodul în care se adună

Mișcarea și tăcerea.

Arta de a iubi

E arta de-a muri?

Iubirea-nseamnă

Să mori să-nvii și iar să mori;

Este vivacitatea.

Eu te doresc

Pentru că-s muritor

Și tu la fel.

Plăcerea doare,

Rana-nfloreste.

Din grădina mângâierii

Am tăiat floarea-nsângerată

Să ți-o agăț în păr.

Floarea s-a făcut cuvânt.

cuvântul îmi arde în memorie.

 

Iubire:

Reconciliere cu marele Tot

Și cu ceilalți,

Cu toți cei mici

Nenumărați.

Întoarcere la ziua de-nceput.

La ziua de azi.

 

Seara s-a retras la timp.

Lămpi și reflectoare

Străpung noaptea.

Eu scriu:

Vorbesc cu tine:

Vorbesc cu mine.

Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pământ

Inventăm grădina privirilor.

Miranda și Fernand se privesc,

La nesfârșit, în ochi

– Până la împietrire.

Un mod de a muri

ca oricare altul.

În înalt

Constelațiile scriu mereu

Același cuvânt;

Noi,

Aici jos, noi scriem

Numele noastre muritoare.

Seamănul

E seamăn pentru că nu are Eden.

Suntem alungați din Grădină,

suntem condamnați s-o inventăm,

Și să-i cultivăm florile delirante,

bijuterii vii pe care le rupem

Ca să împodobim un gât.

Suntem condamnați

Să părăsim Grădina:

În fața noastră

Este lumea.

 

Coda

 

Poate că a iubi înseamnă a-nvăța

Să mergi prin astă lume.

A învăța să stai în pace

Ca-n fabulă, teiul și stejarul.

A învăța privirea.

Privirea ta-i semănătoare.

A plantat un arbor.

Eu vorbesc

pentru ca tu legeni frunzele.

 

 

Traducere de Anca TĂNASE