O parte din poemele lui Wordsworth sînt scrise bineînţeles rimat. Cealaltă parte e scrisă în vers alb. Din preţuire pentru pana lui Wordsworth le voi traduce pe toate în vers alb, urmînd exemplul înaintaşilor care au tradus versurile antice atîrnînd clopoţei de capetele lor. Un poem adevărat e intraductibil, precum Masa tăcerii. Noi oamenii de rînd ne putem mulţumi să-i facem un portret şi acela fotografic şi ca în viaţă ar trebui să ne mulţumim cu atît; în nici un caz nu îl putem scrie pe Wordsworth în română ori în orice altă limbă ori a traduce sufletul lui Brâncuşi în cutia italiană a sufletelor noastre. Din dorinţa de a fi cît mai credincios poeziei wordsworthiene şi a o traduce cît mai fidel m-am văzut pus în situaţia de a o trăda, renunţînd brîncuşian la aparenţe, fie ele şi poetice, pentru a păstra sufletul care dă viaţă. Înaintea acestei posibile versiuni româneşti a poemelor lui William Wordsworth, tălmaciul poate spune că noi în România avem nevoie de poezia lui Wordsworth. W. W. a fost un poet romantic la fel ca poetul nostru romantic, iar pentru a nu fi tributari propriului Weltanschauung, fascinaţi într-un mod narcisist propriei frumuseţi ar fi indicat să experimentăm şi alte avatare ale geniului romantic şi a privi şi alte vitralii din catedrală. Şi în mod deosebit curentul romantic, fiindcă piatra din capul unghiului a sufletului românesc s-a dovedit a fi şi cel mai probabil va rămîne cît va rămîne şi românitatea, o cheie de boltă neogotică romantică pe care cel mai mare arhanghel e brodat în marmură. Este nevoie de aceste poeme în învăţămîntul românesc, în bibliotecile marilor oraşe şi din sătucuri, în mănăstiri, în penitenciare, azile şi oriunde este un pic de suflet şi în întreaga noastră cultură, dacă vrem să o avem. Iar aceasta include postulatul că după cum istoria literaturii române are nevoie de William Wordsworth printre alţi „nemţi” caragialeşti, tot astfel Marea Britanie are nevoie printre alţi necunoscuţi romantici şi de Mihai Eminescu, dar asta va fi munca altor traducători. [Felix Rian]

 

William WORDSWORTH

 

RÎNDURI SCRISE LA CÎTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN

La revisitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798

 

Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea

A cinci lungi ierni! Şi iar aud

Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte

Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată

Privesc aceste stînci abrupte şi semeţe,

Ce într-o neîmblînzită retrasă scenă aduce

Gînduri de mai profundă retragere; şi unesc

Peisajul cu liniştea cerului.

Ziua e sosită cînd din nou stau

Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd

Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,

Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,

Printre păduri şi desişuri se pierd,

Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură

Verdele peisaj neîmblînzit. Încă o dată văd

Aceste vii, abia garduri vii, linioare

De neliniştit lemn devenit săbatic; aceste ferme păstoreşti

Verzi pînă la uşă; şi şuvoaie de fum

Ridicat, în tăcere, de printre copaci,

Cu o percepţie nesigură cît s-ar părea,

Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,

Ori despre vreo peşterăde pusnic, unde lîngă foc

Sihastrul stă singur.

 

Deşi de mult pierdute,

Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură

Cum e un peisaj ochiului unui orb:

Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului

Din tîrguri şi oraşe, mi-au zălogit,

În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,

Apăsînd în sînge şi simţite-n inimă-mi

Şi trecînd chiar în mai limpedu-mi suflet

Cu liniştită refacere: – sentimente deasemenea

De plăcere neamintită; astfel, poate,

Cum nu au avut o influenţă comună

În acea mai bună parte în viaţa omului bun;

Micile lui, nenumite, fapte neamintite

De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,

Lor le-am datorat poate alt dar,

De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvîntată,

În care greaua şi trudnica greutate

A acestei neinteligibile lumi

E uşurată: – acea senină şi binecuvîntată stare,

În care sentimentele blînd ne-ndrumă

Pînă suflarea acestui înveliş corporal,

Şi chiar mişcarea sîngelui nostru uman

Aproape s-a oprit, adormiţi sîntem

În trup şi devenim un suflet viu:

În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea

Armoniei, şi-adînca putere a bucuriei,

Vedem în viaţa lucrurilor.

 

Dacă aceasta

Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,

În întuneric şi printre multe arte forme

Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, cînd cei fără astîmpăr aleargă

Fără folos şi febra lumii,

Au atîrnat asupra bătăilor inimii mele,

Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine

O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,

Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!

 

Şi-acum, cu străluciri de gînd pe jumătate stins,

Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,

Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,

Imaginea minţii iarăşi învie:

În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea

Plăcerii prezente, ci cu plăcute gînduri

Că în ăst moment este viaţă şi hrană

Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper

Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, cînd întîi

Venit-am între-aceste dealuri; pe cînd asemeni ouălor de peşte

Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile

Rîurilor adînci şi volburelor singuratice,

Oriunde natura purta, aproape ca un om

Zburînd dinspre ceea ce urăşte, decît unul

Căutînd lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci

(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti

Şi toate animalicele lor mişcări trecînd,)

Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta

Ce-am fost atunci. Cascada ce sună

Mă bîntuia ca o pasiune: stînca înaltă,

Muntele, şi bungetul adînc şi împîclit,

Culorile şi formele lor, îmi erau atunci

O foame: un sentiment şi o iubire,

Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,

Adus de gînd, ori vreun interes

Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,

Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sînt,

Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta

Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri

Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,

Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat

Să privesc natura, nu ca în ceasul

Tinereţii fără de gînduri, ci auzind adeseori

Blînda, trista muzică a umanităţii,

Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă

Să înfrîneze şi să subjuge. Şi am simţit

O prezenţă ce mă tulbură cu extazul

Gîndurilor înalte; un sublim simţ

A ceva mult mai adînc amestecat,

Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,

Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,

Şi cerul albastru, şi în mintea omului,

O mişcare şi un duh, ce poartă

Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gîndiri,

Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sînt liniştit

Un iubitor al fîneţelor şi pădurilor,

Şi al munţilor; şi din tot ce vedem

Din acest pămînt verde; din toată puternica lume

A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,

Şi ce precep; foarte încîntat să recunosc

În natură şi în limbajul simţirii,

Ancora gîndurilor mele cele mai pure, doica,

Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet

Al întregii mele fiinţe morale.

 

Nici, poate,

Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult

Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:

Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea

Acestui rîu mîndru; tu, Prietena mea cea mai dragă,

Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting

Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc

Plăcerile mele anterioare în luminile săgetînde

Ale ochilor tăi neîmblînziţi. O! încă puţină vreme

Pot să privesc în tine ce am fost odată,

Draga mea, dragă Soră! Şiaceastă rugăciune

Ştiind că natura niciodată n-a trădat

Inima ce o iubea; este privilegiul ei

Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte

Din bucurie în bucurie: fiindcăpoate astfel înştiinţa

Mintea ce este în noi, astfel ului

Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni

Cu gînduri înalte, încît nici limbi rele,

Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,

Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate

Urîtele întîlniri ale vieţii zilnice,

Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura

Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim

E plin de binecuvîntare. Astfel lasă luna

Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;

Şi lasă vînturile din muntele umed limpede

Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,

Cînd aceste extazuri neîmblînzite se vor împlini

Într-o încîntare serioasă, pe cînd mintea ta

Va fi o casă pentru toate formele plăcute,

Amintirea ta o locuinţă

Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,

Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,

Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gînduri vindecătoare

De bucurie blîndă îţi vei aminti de mine,

Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,

De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud

Al tău glas, nici să văd din neîmblînziţii tăi ochi aceste străluciri

De existenţă trecută, vei uita tu atunci

Că pe marginea acestui încîntător şuvoi

Împreună stăturăm; şi că eu, de-atît

Un adorator al Naturii, aici am venit

Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun

Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adînc

De iubire mai sfîntă. Nici nu vei atunci uita,

Că după multe colindări, mulţi ani

De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,

Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură

Mai dragi, atît pentru ele cît şi pentru tine.

 

 

Sîntem șapte

 

Un simplu copil, dragă frae Jim,

Ce ușor repiră,

Și-și simte viața-n orice braț,

Ce să știe de moarte?

Am întîlnit o copilă colibașă

Avea opt ani, spunea;

Avea păr gros cu multe bucle

Ce-o-nconjurau pe chip.

 

Avea un aer rustic, de la pădure,

Înveșmîntată ca un geniu;

Ochii frumoși, și mai frumoși,

– Frumusețea ei mă bucură.

 

‘Surorifrați, micuță fată,

Cît de mulți voi sînteți?’

‘Cît de mulți? Șapte de toți’ spuse,’

Cu mirare privind la mine.

 

‘Și unde sînt ei, te rog îmi spui?’

Spuse:‘Sîntemșapte,

Și două locuiesc la Conway,

Și doi-s plecați pe mare.’

 

Doi dintre noi stau în curtea bisericii,

Sora și fratele meu,

Și în coliba din curtea bisericii, eu

Stau aproape de ei cu mama.’

 

‘Spui că două locuiesc la Conway,

Și doi-s plecați pe mare,

Dar sînteți șapte; te rog spune-mi

Dulce Fată, cum a fi se poate?’

 

Apoi micuța Fată replică,

‘Șapte băieți și fete sîntem noi;

Doi dintre noi stau în curtea bisericii,

Sub copacul din curteabisericii.’

 

 

‘Mergipe-arătură, mica mea fată,

Brațele-ți sînt vii;

Dacă doi sînt în curtea bisericii,

Atunci sînteți numai cinci.’

 

 

‘Mormintele sînt verzi, pot fi văzute’

Mica fată răspunse,

‘Doișpepașimaimult de la ușa mamei,

Șisîntunullîngăaltul.’

 

‘Acolo ades-mi brodai colțunii,

Batista mi-o țesui;

Și colo pe pămînt am stat –

Am stat și le-am cîntat.’

 

Ș-ades dup-asfințit, domnule,

Cînd este viu și frumos,

Îmiiaumicuța mea budincă,

Și-mi mănînc cina acolo.

 

Prima ce muri fu mica Jane;

În pat zăcu gemînd,

Pîn’ce raiul de dureri o vindecă

Și-apoi plecă departe.

 

Așa că în curtea bisericii fu pusă,

Și toată uscata vară

‘Mpreună la mormînt ne-am jucat

Fratele meu John și cu mine

 

Și cînd pămîntul era alb de zăpadă,

Și puteam să alerg și să alunec,

Fratele meu John trebui să plece,

Și zace lîngă ea.’

 

‘Cîți sînteți atunci, spusei,

Dacă ei doi sînt în cer?’

Mica Fată replică,

‘O, dascăle, sîntem șapte.’

 

‘Dar ei sînt morți, cei doi sînt morți!

Duhul le e în cer!’

Vorbeam degeaba; că mereu

Mica Fată își făcea voia,

Și spunea, ‘Nu, sîntem șapte!’

Traduceri de Felix RIAN