(fragment)

[…] Poezia românească de dragoste ridică în faţa lumii un orizont de trăire şi simţire dintre cele mai revelatorii. Muzicală, insinuantă şi gravă, unduioasă şi aspră, de in­tuiţie cosmică şi mitologică, lirica noastră erotică însumează accente de o varietate a nuanţelor care o situează printre miracolele de  fantezie  şi  spirit  ale  întregii  lumi.  Ritmul interior puţin obişnuit care străbate „cîntecul” nostru fol­cloric  de  iubire,  frazarea  întotdeauna  expusă  cu  intuiţia exactă a stării psihologice interpretate, armonia tonurilor, cizelarea desavîrşită a versului exprimă generozitatea inspiraţiei, tensiunea sufletească, bogăţia de simţire a cîntăreţului nostru anonim.

Învăluite de o filozofie care răsfrînge întotdeauna înţe­lepciunea gravă, superior reculeasă în stări tonice, virile, a poporului, contopind în cîteva stihuri întrebări şi drame cutremurătoare, cîntecele populare de dragoste sînt arcurile de boltă, bătute în stele şi luceferi, ale poeziei noastre de totdeauna. Nu am sentimentul că o baladă ca Soarele şi luna cunoaşte în alte literaturi echivalenţe de altitudine a senti­mentului, a lumii magice şi profund reale totodată pe care o cuprinde.

În nota mitologiei romantice eroii trăiesc pînă la suprema sfîşiere drama «neîmplinirii». O putere nevăzută, de ordin demiurgic, expresie naivă a destinului, împiedică unirea celor doi miri, rezervîndu-le contemplaţia dureroasă peste spaţii şi timpi, ca o condiţie compensatorie a eternităţii sentimentului. Ritualul nunţii se consumă în atmosfera unui apocalips terestru, presimţirea morţii angajează toate elementele, prinse ca într-un halucinant vîrtej, dinaintea mari­lor cutremure:

Dar cînd nunta se făcea,/ Vai de el, amar de ea!/ Candelile se stingea,/ Clopotele se dogea,/ Sfinţii faţa-şi ascun­dea,/ Preoţi în. genunchi cădea./ Iar mireasa, vai de ea!/ Frig de moarte-o cuprindea …//

Regăsim aici, în fond, un sentiment comun poeziei noastre populare de dragoste, un sentiment de sursă foarte adîncă, venit de sub straturi milenare de sensibilitate: transcende-rea morţii prin iubire, iluzia de mare sugestivitate poetică a unei fericiri supraumane, căpătată cu preţul jertfei. Ata-raxia nunţii mioritice, fiorul grav şi senin totodată al re­găsirii şi contopirii în moarte cedează în aceasta poezie locul foamei absolute de iubire, căutării neîntrerupte, aştep­tării permanente, sfîşietoarei dorinţe omeneşti de împlinire. Neliniştea acestui destin ia proporţii cosmice:

Iar cînd Domnul cuvînta,/ Lunile se spăimînta,/ Mările se tupila,/ Munţii se cutremura,/ Ceriul se întuneca:/ – Tu, Ileana Cosînzeană,/ Sufleţel fără prihană,/ Şi tu, soare lu­minate,/ Trupuşor făr-de păcate!/ Cu ochii sâ vă zăriţi,/ Dar să fiţi tot despărţiţi./ Zi şi noapte plini de dor,/ Arşi de foc nestingător,/ Veşnic să vă alungaţi,/ Ceriul să cutri-eraţi,/ Lumile să luminaţi!//

Soarele şi luna e o baladă care, sublimînd filoane stră­vechi de sentiment, intuiţii magice asupra dragostei şi su­fletului omenesc, prin expresia foarte concentrată a versu­lui, se deschide permanent perspectivelor înnoitoare.

Complexitatea simplă, învăluită sau directă, a poeziei noastre folclorice de dragoste rezumă subtilităţile, nuanţele psihologice, stările de sentiment cele mai variate ale sufle­tului popular. Confundată cu suferinţa, cu boala (în fol­clorul nostru dragostea este o boală¹, nevindecabilă, pentru că aspiraţia e permanentă, iubirea devine astfel pretext pentru a aşeza în focarul metaforei întreaga fiinţă omenească, virtuţile ei fizice şi morale, atributele ei sufleteşti, limitele ei. între discreţia care învăluie fiinţa iubită:

De m-ai pune pe-un cărbune,/ Ibovnicul nu ţi-oi spune …// motiv cu rădăcini adînci în creaţia populară şi cultă a popoarelor (suferinţele şi dureroasele peregrinări ale lui Psyche nu încep abia cînd curiozitatea ei «femeiască», in­discreţia ei sfîşie vălul misterului?²) şi tresărirea ingenuă, de suavităţi prerafaelite ale inimii, care presimte şi visează pentru întîia oară la cel drag; între strigătul direct, erup­tiv, clocotitor de dorinţă şi aşteptare castă a întoarcerii iubitului plecat:

Cînd vei rîde,/ M-oi aprinde,/ Cînd vei plînge,/ Mă voi stinge …//

Între tristeţea despărţirii şi zvîrcolirile geloziei, între bles­temul de dragoste şi bocetul după cel iubit, se cuprinde o lume pluriformă de sentimente, de reflexe transfiguratoare: Frunză verde măr uscat,/ Astă-noapte m-am visat/ Că mîndrul m-a sărutat./ M-am trezit ş-am pipăit,/ Şi nimica n-am găsit;/ Numai dorul inimei/ Scris pe faţa perinei,/ Cu mătasea genelor/ Şi cu rouă ochilor…//

Confesiune dureroasă, directă sau numai aluzivă, decla­raţie sufocată de emoţie sau stăpînită cu «artă» şi spon­taneitate în vers, ca în această „inscripţie” nu lipsită de umor:

Las’, dragă, descîntecul/ Şi începe cîntecul./ Decît să mă ţii la tine,/ Cu descîntece pe mine,/ Mai bine m-ai fermeca/ Cu toată făptura ta…//

Aşezată domestic între elemente, dragostea e jinduită ca o supremă bucurie a existenţei, o bucurie perpetuă, care, odată atinsă, trebuie apărată, vegheată:

De te-aş mai vedea o dată,/ Prin codrul cu frunza lată,/ Codrul tot l-aş îngredi,/ Tu să nu mai poţi ieşi./ Cu gard l-aş înconjura,/ Să nu ieşi pînă-i lumea,/ Tot cu garduri de nuiele,/ Să nu poţi ieşi prin ele./ De nuiele şi de piatră,/ Să nu mai ieşi niciodată./ Apă-n codru aş căra,/ Codrul tot ţi l-aş uda,/ Să-i fie verde frunza/ Şi să-ţi facă umbra lată,/ Să ne mai umbrim o dată.//

Organizarea metaforică e muzical concentrică, sugestia de învăluire e desăvîrşită. Umorul e decantat cu fineţe, într-o desfăşurare «imprevizibilă», în cadrul căreia carcera silvestră devine foarte firesc un sălaş de incertitudini paradisiace.

Pulberi arzătoare ale unor nuclee rămase invizibile, dar cu atît mai puternice şi fascinante în inimile anonime, poe­mele populare de dragoste, cîntecele noastre de dor, cu­noscute, transmise din generaţie în generaţie, prelucrate sau nude, îşi hrănesc flacăra dintr-o viziune originală, poetică prin ea însăşi, pe care o are poporul asupra Iubirii. Uni­versul fără dragoste e un nonsens, o absurditate pură. Peisajul lăuntric al «morţii» dragostei se transmută în cel exterior, devenit terifiant şi glacial. Un geniu al urîtului parcă devastează lumea, întunecă norii, cotropeşte soarele, luna şi stelele, împingînd materia la o regresiune brutală, cufundînd totul în beznă:

Cînd mă iubeam c i tine,/ Soarele-ncălzea mai bine,/ Erau calde rîurile,/ Erau blînde vînturile,/ Da’ noi de cînd ne-am urît,/ Rîurile s-au răcit,/ Vînturile s-au asprit,/ Nori negri s-au slobozit,/ Soarele l-au cotropit,/ Şi luna pe jumătate,/ Stelele-au căzut toate …//

E un adevăr pe care, cu febra calmă a geniului sau, Brâncuşi îl va exprima nu numai în bronzurile, marmorele şi lemnele sale cioplite, ci şi în cuvînt: „Soarele este marele tămăduitor al naturii şi motorul ei. Soarele iubirii îl întrece”.

Se conturează aici o concepţie-sentiment care stă la baza întregii noastre poezii folclorice şi culte închinate iubirii. Construită pe portative variate, cu supraetajări de tonali­tăţi, urmărind, ca în folclor, diferite stări de nuanţă sufle­tească, introspectivă sau proiectată în afara eului liric, poe­zia românească erotică exprimă cu o originalitate din ce în ce mai pronunţată sentimentul de iubire, antinomia dure­roasă etern-efemer, cu subcategoriile de aceeaşi natură antinomică – moarte-viaţă, început-sfîrşit, bucurie-durere, contopire-despărţire etc., cu toate consecinţele pe care le pre­supune trăirea  afectivă, reprezentarea autentică  a  acestui sentiment. Dincolo de canoane estetice, de formule, şcoli, mode, stiluri, deschisă permanent temelor fundamentale ale existenţei, lirica de dragoste era firesc să deţină în poezia românească  un   loc   de   frunte.  Dispunerea   altor   motive, teme, în cadrul mai larg al acestui sentiment,  asimilarea lor ţin uneori de unitatea şi organicitatea viziunii spiritual-erotice   a  poporului   nostru.   Funciar  contemplativ,   de   o contemplaţie încărcată de nostalgie adîncă şi vis, stăpînit de  dor  şi  de o  vitalitate  care  converteşte  resemnarea  şi tragicul într-o înţelegere calma şi tonică, sufletul popular a transmis poeziei culte o putere de intuiţie şi fantezie poe­tică,  resimţită  la   intensităţi  diferite  de-a  lungul  întregii noastre literaturi. Nu e un simplu hazard că la un mai sever examen  al  poeziei noastre – fără  a elimina prin aceasta valorile mari exprimate de trăirea altor sentimente – piesele de excepţie, fructe ale complexităţii de care vor­beam, ar fi cele de dragoste. Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Voiculescu ating cu cea mai încordată, mai pasio­nată, mai vibrantă mişcare claviatura magică a sentimentu­lui de dragoste.  într-o  expresie poetică profund  diferen­ţiată, iluminînd cu cîntecul lor zone mai mari sau mai mici ale sufletului omenesc, înviind cu sunetul lirei lor «cenuşa îndrăgostită»  a atîtor stinse iubiri, aprinzînd altele, ei au ridicat la «nivelul de aur al lirei» lacrima, suspinul, ofta­tul, melancolia, visul, sfîşierea lăuntrică, explozia de bucu­rie, cu toate nuanţele intermediare, contrapunctul tragic al neîmplinirii şi exultanta armoniei. Lirismul eminescian, ela­borat cu o «pasiune lionardescă» (L. Blaga), atingînd desăvîrşirea într-o notă de inexprimabil firesc, acoperă cele mai inspirate, mai nobile pagini din poezia românească de dragoste. […]

Vasile Nicolescu, Prefaţă la antologia Cîntecul iubirii,

Edi­tura pentru Literatură, 1966

Note:

1. Artur Gorovei, Dragostea în poezia  populară,  Extras  din Revista Fundaţiilor, 1939. (n.a.)
2. V. şi subtilele comentarii ale lui Eugeniu Speranţia, Papillons de Schumann, Editura Cugetarea, Bucureşti, (n.a.)