Rod de viaţă nouă

 

Cum vulturul pe iepure, pândeşte

forma – însăilare ciudată,

pled socotită de ochiul–hoinar–

în care mult place-mi să lenevesc!

injectat de o rază a cerului, mă trezesc punct în punct,

privit, cântărit de stăpânele Râului,

mai adânc decât săgeata pătrunde

dorul luminii în mine,

care nu-s decât bănuiala-ntrupării…

 

Răsfăţ al unui mare proiect,

făcut de mama naiadă în dragoste

cu temerarul Principiu,

arătare haotică, de-a buşilea-mpinsă

pe-o elipsă de canură, inconsistentă

plutire, anapoda trasă de păr

la întuneric, de-un firicel de melasă…

Ce-aş mai putea fi, la începutul segmentului

de jos al vieţii, decât monadă a somnului,

potricălită de amnioticii zăluzi

ce dau consistenţă maternului?

Câtă linişte şi împăcare în actul

negratuit al facerii mele, atât drept

de control în destin mi se trece…

 

Cosiţa ţi-o leg, Şeherezadă, albastro

în basm, fată a purului epic! Cu nasul

aburind de eres, îmbată-mi trufia

mandatului cu o poveste credibilă,

în care vrăjitorii şi spânii să n-aibă

dreptul de veto, ci vântul să-mi mângâie

părul, cărarea picioru-mi sărute!…

 

Altceva, ce se mai poate cere unei

decizii şchioape de-a existai cu orice

preţ? Să fiu lăsat singur, barem cele

nouă luni conturul să-mi prind, căci

proiectat din coiţe roşii, cerul-prim, sub forma

pântecului de mamă, s-a hotărât să mă scalde

în lumina unui somn continuu, până

la clipa exploziei întru advărata viaţă,

hăţuit de setea celor patru puncte cardinale,

apoi apăsat de zecile de mii de metri cubi

de aer neviciat, întru învirgulată rostire…

 

Închinare

 

Rogu-ţi, Doamne, frunte-naltă

pe cărări să mă dirigui, semne-n ceaţă şi ambigui

nu mă ducă-n cale altă;

ţine-mă cu ţiitură

la-nceput pe cărăruie ce din taină-n cer se suie

ochi în nas şi piele-n gură.

Prins în bolduri, tarfuleá,

foc mi-ai dat dintr-o lulea şi mişcare de la stele,

capra vieţii să mă chele…

Ca o pulbere-n vârteje,

scânteiuţă sub găteje, slab atom într-o nimică,

cât un ochi de puric, mică…

 

Glasul stins în frig ce vá

mai păstra câte ceva, din splendoarea lui in nuce;

vremi de bejeniri, haiduce,

când să vrei să ai de toate,

să te mustre nusepoate, uliu-liu şi tra-la-la,

plânge-mi, maică, a vedea!

 

 

Cu vederea împăienjenită…

 

He, he, Eliahor, dacă n-ai fi zămislire şi tu

şi, printr-un cuţit al minţii, croind rotunjimi,

să reuşeşti desprinderea de ţara syameză,

ai vedea copleşitorul miracol al facerii;

 

o secundă doar te-ai răzvrăti şi-ai putea hotărî

cel puţin poziţia noastră în uter: înaintea,

 

făcându-se cap, şi în urma, luând chipul

picioarelor, e o poveste prea veche, banală,

 

pe care tu, curiosule şi neastâmpăratule,

ai putea să o schimbi, aşezând, bunăoară,

sexul în spate…şi încă n-am fi ciudăţenie

cum bizar este că neamul omnivor-vertebratelor,

 

din care eu şi tu şi toţi facem parte,

nu se naşte şi pleacă în acelaşi ceas,

precum iedul sau viţelul, direct la ugerul mă-si:

din proprie iniţiativă, pe picioruşele proprii…

 

Bâiguind în clăbuci, cu vederea împăienjenită de

nevederea zilei, orbită de ochiul meu

cel presupus şi necrăpat de ziuă:

cauţi, înaintea mea, cele cinci semne…

 

Cine ştie? Găsi-le-vei, poate,

strădania dă-ţi, împrumută ochiul de nevăstuică

în care ziua se târăşte spre noapte!…

 

Din volumul Cartea celor cinci semne, în pregătire