LIRICĂ GREACĂ

Momentul 1974 în Cipru a fost unul tragic. Invazia și atacul turcesc, într-un context politic tulbure, au făcut din capitala Nicosia, Lefcosia un al doilea Constantinopol, iar din căderea Nicosiei, o a doua cădere a Constantinopolului. Insula martirică s-a împărțit în două. Linia verde, ucigătoarea linie ghimpată străbătea orașul Nicosia, strivit sub erpustrii[1], împărțindu-l pe din două. La Nord, turcii, la sud ciprioții greci, care nici măcar nu recunosc linia verde, ci doar o ignoră, păstrând în conștiința lor un spațiu devenit aproape oniric, având la orizont șirul fantasmatic de munți, Pentadactilul, până mai de curând, în puținii ani de libertate autentică de care s-a bucurat insula, simbolul național al ciprioților… Și fiindcă tragedia lor nu poate fi exprimată în simple cuvinte, ea a țâșnit într-un inepuizabil izvor liric ale cărui profunzimi le poate contempla numai un suflet de poet. Cuvintele acestor poeme sunt dintre cele mai simple, fiindcă și ciprioții sunt niște suflete extrem de simple, trecând prin distilările atâtor veacuri de suferință aproape cosmică. Versurile lor sunt o dureroasă mărturie a unui neam atât de mic, care în ciuda atâtor cruzi asupritori, se încăpățânează să nu piară, una din cele mai pure forme de supraviețuire fiind poezia. Universul acestei poezii este foarte variat pornind de la tema morții, până la cea a refugiului și evacuării din zona ocupată, devenită spațiu oniric al paradisului pierdut, sau până la dispăruții necunoscuți care, cel mai probabil, și-au sfârșit viața în cel mai tragic mod cu putință. Refugierea populației este una din temele majore, implicând profunde traume identitare, o rană încă nevindecată. Ciprioții trăiesc și acum în spațiul lor de odinioară prin intermediul visului, al amintirii, un loc unde până și Constantinopolul este un oraș recucerit. Vă prezentăm câteva dintre aceste poeme, adevărate Acte martirice ale secolelor XX-XXI. Aceste versuri fac parte dintr-o antologie de poezie contemporană cipriotă care urmează a fi publicată curând la Editura Doxologia.

 

Manos KRALIS

Gustul morţii

 

Porumbelul a zburat negru printre solzii de lumină

Mozaicuri pe care timpul le-a stricat, pe jumătate șterse …

Eu stau și ghicesc fețele care s-au pierdut

La întoarcerea lunii anul acesta vara.

Și dintr-odată din bolțile amintirii – ape

ca o mitică galeră de-aramă și de-agate

Se-nalță încet încet luna nouă

Lună tu, maritimă, erotică lună,

Ia-ți felinarul tău mortuar și aruncă-te-n mare

Să luminezi treaptă cu treaptă cărarea…

 

Lună de sticlă și porțelan

Corabie, tu, fantomatică a vântului negru

Ia cu tine sufletele întunecaților flăcăi

Care-au strigat pe țărmuri glasul morții.

 

Kostas MONTIS

Cântec pentru fratele nostru mai mare

 

Să luăm o picătură din sângele tău

să-l curățim pe al nostru,

să luăm o picătură din sângele tău

să-l altoim pe al nostru,

să luăm o picătură din sângele tău

să-l vopsim pe al nostru

ca să nu mai poată niciodată

să-l vlăguiască frica.

Să luăm ultima ta privire,

ca să ne privească să nu ne abatem

să luăm ultima ta suflare

ca să avem oxigen să respirăm

mii de ani,

să luăm ultimele tale cuvinte

ca să avem să cântăm

inepuizabile marșuri pentru libertate…

Să nu cadă umbra pe mormântul acesta

nici cea din iasomie la lumina lunii

Acest mormânt este ca să se joace

cu sabia razelor de soare din august

și să trimită sori îndoit

înapoi către soare.

Și încă nu, mormântul acesta

nu este ca să reflecte soarele,

soarele este ca să reflecte sorii lui.

 

Pantelis Mihanikos

Un cântec pentru Rimahό

 

Și cine era atât de viteaz

precum Rimahό

care s-a aplecat și a sărutat țărâna

pe unde a trecut iubita lui

și ea a trecut mândră și trufașă

și toți ceilalți l-au făcut prost

iar el din nou s-a aplecat și din nou a sărutat țărâna,

știind prea bine că ceilalți l-au făcut prost.

 

Și pieptul lui era plin de bucurie,

plin de bucurie.

 

Cine era atât de viteaz precum Rimahό

de șapte mii de ori să-l fi ucis,

numai ca să sărute țărâna

pe unde a trecut iubita lui.

 

Cine este viteaz precum Rimahό,

cine are dragoste precum Rimahό,

ca să sărute aceste țărâni.

 

Depunerea armelor, 1975

 

 

Nikos Kranidiotis

Memoria Keryneiei

 

Adun anii care au trecut

mica cetate

scăldată de mare scânteia în soare.

Bunica Eleni

Îl pogora pe Dumnezeu în casa ei

și-L ospăta cu colivă și miere.

Lungile zile de vară

țintuiau soarele în mare

fiorul iubirii de adolescent

făcea luna să pogoare pe pământ.

Diminețile când zâmbea lumina

printre crăpăturile obloanelor ferecate

și-și întindea dantela-i roșie peste cearceafuri sclipitoare.

Și apoi negustorii ambulanți, care-și strigau mărfurile,

printre ciripiturile dulci ale unui ortolan

și tropăitul calului în galop

pe lespezile presărate cu praf de argint

Toate erau atât de frumoase

Oamenii simpli care încredințau zilei de mâine gândul lor de nimic

Vântul care umplea cu note maritime căsuțele mici

Măslinii verzi care argintau câmpul tăcut

Gângăniile mici zumzăind în lumina aurie a zilei

ochii fecioarelor care se afundau în albastra priveliște

a corăbiilor care plecau din portul mic

ca niște jucării de hârtie din visurile lor uitate de copil.

Au trecut toate ca un vis fugar de vară

Acum nu mai rămâne decât noaptea,

o noapte neagră

zori întunecați care-au răsărit mai apoi, fără Dumnezeu.

Și soarele care s-a afundat pentru totdeauna în îndelungată moarte.

 

 

Mihalis  Pasiardis

Vă așteptăm

(Crăciunul ’74)

 

Vă așteptăm să veniți, copii,

În această zi de Crăciun

În acest ceas al nădejdii

Să veniți din moarte,

din captivitate,

din temniță,

din pustia grea prin care treceți

să veniți de-acolo de unde vă aflați

teferi, fără pată

cu zâmbetul pe buze întins

ca trandafiriul zorilor de zi

În acest colț,

în această casă,

în acest cort,

în refugiu,

vă așteptăm.

Astăzi, astăzi să veniți

Astăzi să fim împreună.

Altfel nu avem Crăciun

nu avem nădejde

nu avem stea

nu avem bucurie

nu avem mângâiere – iubiților,

prieteni, frați.

În această zi

vă așteptăm

Să fim împreună.

 

Drumul poeziei II, 1976.

 

 

Theoklis Kouyalis

Călătoria

 

Și-a pus în cufăr numai lucruri de primă necesitate

acelea de care va avea trebuință

și care credea că-i vor fi absolut necesare

pentru această depărtată și necunoscută călătorie de durată.

Și-a pus haine, câteva cărți, însemnările lui,

visurile, obsesiile și chinurile

Și-a mai pus încă și o fotografie recentă,

nu cumva călătoria asta să-l schimbe atât de drastic

încât să nu se mai recunoască pe sine,

sinele lui pe care tocmai l-a abandonat

pentru o atât de îndepărtată și necunoscută călătorie de durată.

 

 

Ahilleas Pyliotis

Așa vom trăi

 

Așa vom trăi de acum pe acest pământ devastat,

fără somn, fără răgaz

de două ori și de trei ori trădați – de străini și de-ai noștri

trezindu-ne, ca să bâjbâim prin întunericul de nepătruns

zăpăciți, bâjbâind printre ruine,

căutând fără nădejde după copiii noștri

printre cadavrele desfigurate

printre numele stâlcite din liste.

Așa vom trăi de-acum în acest loc sfâșiat

Cu chipul desfigurat de-atâta durere

smintiți de-atâtea răni ale sufletului nostru

Vom căuta printre dărâmături,

ca să găsim mormintele ascunse,

vom scurma cu unghiile,

ca să-i găsim pe-ai noștri

să găsim un semn de la ei – vreo rufă,

vreun pantof sau vreo hârtie cu numele lor

și apoi tăcuți – de unde putere să-i plângem?,

așa simplu, așa pe-ascuns

să-i acoperim din nou cu pământ.

(Și apoi, mult mai târziu vor veni și slujbele,

parastasele, cuvintele de-nmormântare

și pomenile)

 

 

 

foibos Stavridis

Bătrâna mea bunică

 

Bătrâna mea bunică de o sută de ani

nu mai adoarme cu povești,

toată ziua privește înspre miazănoapte

pe soare, pe ploaie – unde-i este fusul

în cortul acesta, unealta diavolului?

Stă și privește munții

cu ochii spălăciți

stă și trage cu urechea la pământ, și aude

în îndepărtata ei curte pași străini

strivind sămânța care-ndrăznește să-nflorească.

„Voi aștepta, fiul meu” zice bătrâna mea bunică

de o sută de ani

„să plec la casa mea. Aici nu este locul meu ca să mor”.

Și așa cum se pleacă, adusă de spate, și continuă să privească munții,

știu eu cum va face asta

bătrâna mea bunică de o sută de ani?

 

 

 

Klairi Anghelidou

Ultimul cuvânt

 

Păstrează cheia. E de la casă.

Când te vei duce, să ai cu ce deschide.

Păstreaz-o la loc sigur,

din când în când s-o cureți,

nu trebuie să prindă rugină.

Să fie pregătită, de cum vă vor spune

să vă întoarceți…

Am închis de două ori ușa din față.

Trebuie puțin s-o tragi în afară,

să nu uiți…

Eu nu mă voi mai întoarce, precum socoteam.

Dar tu te vei duce.

Vei vedea din nou grădina și nucii

pe care i-am sădit…

Ai grijă de cheie,

Curtea noastră va mirosi

a iasomie.

Via va fi desigur în rod

Numai că ani de-acum a rămas nelăstărită

Când te vei duce, să iei cu tine foarfecele

să-o copilești.

Să nu uiți busuiocul din glastră

Va fi frumos – bucuria lui Dumnezeu – în curtea noastră.

Nu plânge.

Numai cheia păstreaz-o bine,

Știi câte greutăți vei avea dacă o pierzi?

Unde vei găsi un meșter să-ți schimbe broasca,

atunci când te vei întoarce în Oraș[2].

 

La dezrădăcinare, 1976

 

La teatrul antic al Salaminei

 

La teatrul antic al Salaminei

nu vom mai învăța tragedia antică

Vom reprezenta propria noastră tragedie

luni bune și ani.

Iar spectatorii europeni

se vor perinda ca să vadă,

să asculte plânsul pruncilor,

tânguirea mamelor

și jertfirile fecioarelor

pe altarele sângeroase ale nedreptății,

Și câțiva nordici flegmatici

Vor vărsa și ei câteva lacrimi…

 

Salamina să nu o plângi

 

Salamina să nu o plângi

Ea din nou va renaște

Teukros și Aiantas

în teatru

vor sărbători izbânzi

încununați cu iederă

dansând dansul pyrrhic

și se va auzi peanul lui Apollo…

Salamina să n-o plângi,

în cânt tragic și-a cântat frumusețea ei.

 

Fără titlu

 

De ani de zile nu mai pot

să număr pescărușii

Am pierdut simțul albastrului

Și pe când clipele de acum îmi închid orizontul

Cele de ieri sunt înlăuntrul meu lumină.

 

Când vine noaptea

 

Când vine noaptea

cu gura închisă

eu cânt împreună cu tine

verile care au trecut blonde

dulcele foșnet al frunzelor care

toamna târziu au căzut în curtea noastră

Cânt toate clarurile de lună pe care le-am trăit împreună

plimbându-ne pe străduțele înguste ale orașului

Când vine noaptea, te aștept

să aprindem împreună candela tinereții

Undele tainice ale vieții noastre curg

și noaptea se umple de farmec –

dulcea căldură a palmei iubite.

 

Pe muntele măslinilor

 

Și tu, Ierusalime,

pământ de piatră și de măslini

pământ al durerii și al plângerii

unde să dau cep lacrimilor mele ?

spre care piatră să-mi întind mâna inimii?

În catacomba pruncilor

unde Rahila despletită își sfâșie veșmântul

pentru pruncii ei junghiați?

Sau poate spre Golgota golașa stâncă

unde Preasfânta plânge preadulcea-i primăvară

sau în grota din Ghetsimani

sfințită de-amărăciunea Maicii?

Inima mea, o mică pietricică

în mâna ta, Hristoase,

Lacrimi nu am

s-au uscat pe piatra

hohotului de plâns – țărm fără valuri.

 

Panaiotis Avraam

Mesaje înregistrate către cei încercuiţi

 

„Sunt Maria Theofylachtou ….

… Sfânta Treime din Gialousas

fără vânt de răsărit trupul lui Hristos încă…

… mă rog…”

glasul ei în gardul de sârmă ghimpată

poticnindu-se de roșcovi

printre ramuri pe drumurile știute

lovește valul de pe țărm

și ecoul lui se stinge în valurile sonore

radioul răgușește

până când

înăbușit

nedreptățitul ei glas

este înșfăcat

în gardul cu caprifoi

ducând cu el nesuferita-i patimă

Și alunecă-n jos:

„Înviere sfântă, maica mea

La bună revedere în pământul nostru”

 

(Hirotonia, 1984)

 

 

Buletin de identitate

Nu vei putea

niciodată

să înțelegi

de ce

în nopțile strămutării mele

m-am învârtit în jurul

capului de câine

al vechiului Gimnaziu

și am vânat

desăvârșita formă

a unei persoane îngerești

la statuile decapitate

ale Salaminei

de ce

călcâiele mele

care se afundă

în dunele de nisip

ale neprihănitelor clepsidre

înfloresc crini

pe țărm

Nu vei putea

niciodată

să înțelegi

de ce

refugiatul Dumnezeu

din Enkomis

ani de-acum

străpunge

cu coarnele Lui cuvântătoare

pieptul meu

de ce

idolii ciprioți

s-au ridicat din vitrinele muzeului

ca să se scufunde apoi

în vreun tablou

al lui Gheorghie Scoteinos

împărtășind și ei durerea

fugii noastre.

Nu vei putea să înțelegi

cu-adevărat niciodată

și pentru ce ai înțelege, de altfel ?

 

Prezentare şi traduceri de Lavinia Enache

[1] Şenilele tancului.

[2] Pentru ciprioți căderea părții de nord a capitalei lor Nicosia/ Lefkosia sub turci în anul 1974, a însemnat o nouă cădere similară cu cea a Constantinopolului. Ei înșiși fac această analogie și de aceea poeta vorbește aici despre Oraș scris cu majusculă pentru că așa se numea în vechime Constantinopolul. Când se spunea Orașul cu majusculă toată lumea știa că e vorba despre Constantinopol, aici Nicosia este văzută ca un al doilea Constantinopol căzut sub turci.