Konstantin DIMITRIEVICI BALMONT

Poet simbolist rus 3(15) iunie 1867- 23 decembrie1942

MARELE NIMIC

1Sufletul meu – templu surd al tuturor zeilor,

Acolo umbrele respiră, cresc fără viu temei.

Mai bucuroşi, contrari tuturor viselor,

Apar în mine minunaţii monştri ai Chinei.

 

Dragonul – stăpânul soarelui şi primăverii,

Inorogul – emblema desăvârşirii,

Fenixul – chipul soţiei împărăteşti,

Contopire a puterii, strălucirii şi blândeţii cereşti.

 

 

Îmi place visul monoton precum claviatura

Din creaţiile pictorilor chinezi manierişti,

Frumuseţea răcită precum chiciura,

Ca şi  poleiul viselor – nu se topeşte când sclipeşte.

 

Simetria este la ei lege şi canon.

Ei descriu depărtarea ca pe un răsărit

Şi-mi place că-fiorosul lor Dragon

Nu-i duh de Infern, ci simbolul înflorit.

 

Dar minunata precizie a tonurilor,

Mărunţită în diferenţă acordată,

Pătrunderea în tainele fundamentelor,

Azurul peste azuriu, roşul peste roşeaţa parfumată.

 

Dar indiferenţa pentru chipurile de oameni,

Pasiunea pentru variatele animale din anotimpuri,

Împletirea în noduri strânse de numeroase pasiuni

Focul minţii, alunecător prin tablouri.

 

Mai mult decât toate la ei găsesc

Şi iubesc albeaţa zădufurilor lirice,

Îmi place să-nţeleg, printr-un delicat şi facil vers,

Disperarea fără limite a liniştii paşnice.

2

Pe vechi manuscrise, la oră târzie,

Simţind obişnuita chemare,

Scormoneam printre sfinţenii, – şi deodată: ce să fie –  Chvang Sanga citea o relatare.

Cineva, acolo, trist – eu nu ştiu cine –Răsturna cuvinte de tristeţe şi uitare:

„Nesimţitor Marele Nimic, – nu fitecine

În el eram şi eu şi tu – ne perindam pe fulgurare.

Trece şi noaptea – iar în desiş răsuflă lumina,

Două păsărele, strâns-lipite, dorm alăturate

Dar cu lucirea zilei trece şi prietenia ca sulfina

Şi fiecare pleacă-n zbor la bucuriile adorate

Dincolo de-ntuneric – stă viaţa, după frig, vine april

Şi iarăşi frigu-ntunecat al aşteptării.

Voi sparge fluieraşul ce-mi cântă de copil

Şi plec în Vest, căci mi-a murit beţia visării.

Nesimţitor Marele Nimic, – nu fitecine

Pământ şi Cer – bolta templului tăcut.

Dorm în tăcere – şi eu sunt acelaşi nime,

Sufletul meu – fumul de tămâie binecunoscut.

 

<Februarie 1900>

(CREDEŢI-MĂ)

Credeţi-mă, voi oameni înşelaţi de genune

Eu, ca şi voi, am mers pe toate drumurile;

Viaţa noastră este o minune în veşnica Minune,

Viaţa noastră este aici şi veşnic acolo, cu adevărurile.

 

Eu mă ştiu cu infinitul străduinţelor,

Am aflat unde este adevărul şi unde înşelătoria.

Aprinsa groază a încercărilor

Nu ne-a fost dată să-nmulţim ironia.

Credeţi-mă, fraţi ne-crezători cu duiumul,

Mă veţi înţelege peste o zi, cândva,

Viaţa liberă nu are afurisenie de undeva,

Singuri ne-am ales noi clarobscurul.

Ales-am noi

Răul drept cale de cunoaştere

Şi lege-am făcut din lupta fierbinte.

Plecând în exilul fără de întoarcere,

Trăim ca să ne sfârşim viaţa în morminte.

Atunci când, cu trăsăturile răcite,

Morţi, dar solemni noi dormim,

El, Nevăzutul, respiră cu noi pe nesimţite,

Rugându-ne, cu el noi vorbim.

Iar sufletul înţelege în chip tainic,

În această clipă a vorbirii fatidice,

Că, pe calea fără de întors vreun pic,

Destinul a fost ales de el însuşi – ferice.

Dar poftind, greşind, suferind, plângând,

Sufletul  nostru liber s-a păstrat fidel,

Viaţa s-a rezolvat ca problemă trăind,

A sosit şi Moartea, ca bucurie a întâlnirii cu EL.

TOTUL E PRIMĂVARĂ

„Scumpul meu! – îmi spuneai cu sufletul.

De ce în inimă, în adâncimi,

Trezeşti dorinţe furtunoase spre altul ?

Tot ce este în tine mă atrage cu limpezimi.

Iată cum: în sufletul meu sună acceptarea

Şi creşte,  tot creşte încântarea!”

Eu te iubesc de ani şi ani de zile,

Delicat vorbind, eu sunt poet cu mii de file.

Cum oare s-a-ntâmplat desăvârşirea,

Că printre ale mele nu te-am menţionat,

Că niciodată nu te-am sărutat,

Că nu m-am sufocat cu fericirea ?

Spune-mi, fericire, pentru ce?

Înţelege! Defel nu înţeleg de ce,

Din ce motiv am ajuns la limită?

De ce nu vrei să mă iubeşti,

Plină de-ncântare să te depăşeşti,

Să-mi dai sufletul şi trupul – absorbită?

Înţelege: vis duios de tinereţe:

Eu sunt viaţa, Soarele, cald de frumuseţe;

Timpul cu basmele îl vrăjesc,

Din pasiune, stele îndată construiesc

Sunt tot o primăvară, cânt şi blagoslovesc,

Sunt zeul luminos când sărut şi iubesc!

 

Ветер – VÂNTUL

Eu nu pot trăi cu realitatea aleatoare,

Mie îmi plac visele neliniştite,

Sub razele Soarelui arzătoare

Şi sub licărirea Lunii umezite.

 

Eu nu vreau să trăiesc cu realitatea admiratoare,

Ascult atent aluziile strunelor,

Foşnetul florilor şi copacilor în depărtare,

De la ţărm, legendele valurilor.

 

Chinuit de dorinţe nicicând auzite,

Trăiesc într-un viitor neclar, burlesc

Respir în zorii de ceţuri aburite

Şi în norii-nserării mă topesc.

 

Şi-adesea, într-un elan neaşteptat,

Sărut frunzişul alarmat, mă amăgesc,

Nutresc un zbor spre undeva neîncetat

Şi într-o alarmă neostoită trăiesc.

1895

Traduceri de Alexandru G. Şerban