Chiara de LUCA

Chiara De Luca a absolvit Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universităţii din Pisa şi a frecventat cursurile Şcolii europene de traduceri literare ”Magda Olivetti” de la Florenţa. Are un master în traduceri literare şi un doctorat în Literaturile Europei Unite, obţinut la Bologna. A scris şi publicat teatru, roman şi poezie. Printre titlurile cărţilor ei se numără Duetti, La Collezionista (2005), La mina (stra)vagante (2006). Dintre volumele de poezie menţionăm La notte salva (2008), Il soffio del silenzio (2009), Animali prima del diluvio (2010).  Traduce din engleză, franceză, germană, spaniolă şi portugheză. Poeziile traduse în acest număr sunt extrase din volumul La corolla del ricordo (2010).

 

*

Cred

în sfinţenia fiecărei întâlniri

în irepetabilul anotimp al unei clipe

de Etern prezent care salvează timpul

să poată intra în cele din urmă o inimă deschisă

să vegheze strigătul întins în fiecare privire

să ţină cuvintele ca pe un cânt care în vânt

suflă puternic punţi între poveşti

pe marea unei tăceri imense care nu cedează

cînd nu se mai sparg valurile aşteptării

în aplecarea către profunzimea vană a memoriei

 

*

Vezi câte pleoape are în autobuz viaţa

cum se uită toţi şi niciunul cum numai

puţin dacă încetineşti ne intersectăm

amândoi în interiorul spaimei.

Ţine-mă căci din nou sunt

suflet aşezat pe scări să sângereze.

Nu se va deschide uşa în sus

gardianul pe pragul clipei

are ochi blânzi, aproape că râde, mâini uşoare

dansează într-un vis scurt de clape.

Aştept cu pumnii strânşi condamnarea

nici măcar nu mă apăr de ruşinea

de a muşca dragostea ca un câine

în tot acest iad de cuvinte.

 

*

Fiecare zi ca aceasta e Crăciun

când lumina imaculată se sapă

adânc un tunel între coloane

loveşte îngheţată şi frumoasă

mâna strânsă în jurul stiloului.

Prima pagină albă e din nou

deschisă în aşteptarea unui gest de început

Schimb agenda de fiecare dată când mor

de asta in februarie la reduceri cumpăr

o jumătate de duzină cel puţin

 

*

Nostalgie de trenuri şi gări

de cine se aşează şi fără să întrebe

începe să-şi povestească viaţa,

de trepte murdare şi ude

de zăpadă călcată-n picioare şi de gunoaie,

de ceasul mare pe şine

încastrat pe întuneric în ger

care pare să-i interzică timpului să treacă,

de fetiţa slavă atârnată de fusta mea

în timp ce fur şi tremur numele  mamă,

de cine te priveşte în ochi şi află

fără să te întrebe numele tău când pleacă

 

*

Vezi e ciudat cum vântul poate

să elibereze cerul şi să uşureze in zbor

ramurile copacilor încă o dată ghemuite.

Prizonieră în casă lipseşte încă multă lumină

absorbită  de clădirea la distanţă de câţiva paşi părăsită,

în timp ce pe balcon rufele se joacă cu firele

îngreunate dansează fără graţie şi neştiutoare

de timpul secret care bătut de tăcerea

de luni de zile în cartier nu face decât să reproducă

frumuseţea dură a ochilor tăi plecând

tragica înţelepciune care travesteşte temerile

ţipetele copiilor în curtea aceea

la fel

 

 

*

Noiembrie se răzvrăteşte la asaltul iernii

mari crăpături dilatate în nori de vânt,

un pas se sprijină uşor după altul

încercând să altereze direcţia timpului,

locuim un an întreg la distanţă de o seară

aş vrea să fiu pe drum dar drumul nu e clar,

să te ştiu după geamuri e noua vocaţie

întorc în gură răsuflarea ca pe o rugăciune

dar baterea are ritmul unui cântec ţipat.

Întunericul e desenat în cercuri scurte de lampioane,

maşini în şir indian sunt obosite de şchiopătat

deschid în pământ un pasaj lucios de asfalt,

ele sunt tinere şi dezbrăcate de suferinţa

de nevindecat pe bulevarde noaptea târziu gerul

 

*

Sunt această casă în ruină

cu ferestre oarbe şi fum

către cer, spartă

de prea multă apărare.

Nu suna întoarce-te doar

dacă e să reconstruieşti.

Totul tremură vezi cînd intri

explodează crăpăturile tăcerii,

demolează uşile către întuneric.

Nu se rearanjează pietrele

pentru că nu mai are urmaşi visul

nu a uitat nimic de furat.

Numai pereţii pe-afară ştiu să stea

albi în aşteptarea vîntului.

Versiunea română şi prezetare de Eliza MACADAN 

 

Giancarlo SISSA

S-a născut în 1961, trăieşte la Bologna, este poet, prozator şi traducător. Poeziile sale sunt traduse în mai multe limbi europene. A îngrijit numeroase antologii de poezie şi de povestiri, este deţinătorul mai multor premii literare. Coordonează cursuri şi ateliere de scriere creativă în Italia şi în străinătate. Dintre volumele sale amintim Laureola (Book Editore), Prima della tac e altre poesie (Marcos Y Marcos), Il mestiere dell’educatore (Book Editore), Manuale‚ d’ insonnia (Nino Aragno Editore), Il bambino perfetto (Manni Editori). Poemele traduse în limba română sunt inedite.

Din La costellazione delle altalene

 

Strada Timavo

Să-ţi ordonezi spaimele, ţi se pare posibil?

şi de unde să începi, de la care

fereastră, ameţeală, turn, orizont

aplecat către noi din marea ocean?

„trăiască poezia” atârnată la balcon

să o vadă de departe toţi copiii

de la şcoală – şi eu  cu cât cad

cu atât iubesc – casă nouă, casă de înviere

… şi eu suspendat deasupra  grădinii

dezastrelor – crucificat la balcon –

unde o bătrână dă apă la flori

şi plante… şi la alte astre insomniace

 

… şi chiar e nevoie

de fiecare dată să explici să implori

ajutorul? … să mărturiseşti umilinţa în care

noul egoism invulnerabil îşi arată

călcâiul lui ahile în pantofi cu toc…

 

Să te întorci obosit de la muncă în serile

de aur, în casa nouă, plină de un noi

care încă trebuie să ajungă – eu stau ca o coţofană

hoaţă în aşteptare pe balustradă – cu visele

pe care le sper mai bune ca să nu mor muncind

la un dicţionar personal de sinonime

de antonime, pândind semnele minime

şi arbitrare… de exemplu: va veni Freud personal

să mă felicite pentru rima regăsită? dar eu

nu am vise notorii, şi apoi nu era rătăcită

ci prizonieră, vrăjită de presupusa

vindecare – noua tristă închisoare de raţiune

denigrată – şi nici dac-ai face-o special… în seara asta

o briză care miroase a femei şi vin – nu-i adevărat,

inventez, ca atunci când eram copil – pentru că

speranţa şi aventura se pot închipui

nu programa – şi-apoi e slabă rima

în are ere ire, prea uşor de înţeles. Dar e muzică

calitatea mea, să cânt în tăcere singura posibilă

iertare funcţională pentru o greşeală niciodată comisă

dar imediat admisă şi recunoscută, doar

nemărturisită din decenţă sau din lipsă de aer de mare

 

Dumnezeu şters din rugăciunea

tot mai puţin adevărată seară după seară

 

Dumnezeu copil încuiat drept pedeapsă

în întunericul de piatră al debaralei

fără sfintele taine şi nici miruire

 

Dumnezeu judecător şi boa

strigat în patru vânturi

consumat în focul de cârpe

al celei mai urâte excitaţii

mă doare inima să te ştiu

atât de lipsit de onoare

Dumnezeu de lumină şi stindard

Dumnezeu contrar eternităţii

drept cu mişelul potrivit care trebuie

cu cel puternic din plăcerea de mârşăviei

eu care trăiesc în tine tu care trăieşti în mine

fără soluţie de continuitate

diatribă veche de fals adevăr

gîndire în derivă de moarte vie

viaţa mea aprinsă de inaniţie şi neputinţă

 

 

Şi cu câtă ferocitate fericită

intru în somn ca în portul

unei corăbii – ca într-o furtună

de zăpadă – cu câtă iubire intru

în fereastra întunecată a nopţii

 

şi toată această zăpadă plină de cer

care udă şi stinge steagurile

ranchiunei – să iubeşti e mai bine

decât să fii iubit, mai adevărată şi mai veche

declinare a iubirii

 

sau cireşul căzut în grădină

dar nici un Dostoievski spart

de ger… curte de iarbă şi de gheaţă

 

caci dacă într-o noapte de viu

m-ar mânca şobolanii

începând de la inimă

câtă lumină ar evita

mirosul morţii

iar mor aş fi mai viu

mai puternic

 

victorie ca un te iubesc

în palat inutila înfrângere

a neiubitului

 

 

Cîte lucruri ştiai şi ştii că eu

încă trebuie să înţeleg dacă nu-mi rămâne

decât să mă supun

 

şi în rest cum e uşor

să ştii ceea ce nu se spune

să laşi să fie ghicită

ghicitoarea, cap sau pajură,

să cauterizezi cu focul tăcerii

cicatricea

vei ghici acum tu unde

am dispărut fericit pe măsură

ce de mine însumi

am fost trădat?

 

Sunt viaţa dragostea

care mi-au aruncat abisul

în carnea inimii

şi vor veni pe plajă noaptea

lupii să-mi mănânce picioarele

dezonoarea… voi fi

unul din ei, voi fi cu ei

în valurile răsăritului finit

corul aprins al lunii…

 

vor cădea de pe frunte

frunzele negre ale aşteptării

şi nicio răzbunare nu va fi făcută

înfrângere minunată

va fi răzbunarea la care să renunţ

iubire nouă neiubire

de inventat

 

Versiunea română şi prezentare: Eliza MACADAN

 

 

*

HAIJINI ITALIENI

Toni PICCINI  (1959, Trieste)

Fără de plasă

dincolo de curcubeu

acrobaţii mei

 

O antilopă

către masa de gală

aleargă voios

 

Nu există cer

care să restrângă zborul

unui pescăruş

 

Culoare neon,

viteză şi rumoare –

nimic, mai nimic

 

Ceai dezavuat

în ceainicul îngheţat.

Frunzele moarte

 

Tu, eu, tertipuri

să ne ţină departe

de temutul noi

 

Unghii profunde

tatonând o iubire

pe spatele meu

 

Doamna tristeţe

sfârşitul războiului

acestor rechini

 

Mâţa tăcută

lătratul căţeilor

Yin,Yang în aer

 

Precum fulgerul

în mâna îngerilor –

spadă pe spadă

 

În zorii zilei

orizontul oferă

noua lumină

 

Seară tăioasă

cântul vrăjitoarelor

încălzind luna

 

Rafală de vânt

zborul bietului flutur

fără voia lui

 

Tren: Mohamed,

Christ, Buddha şi Neantul,

aceleaşi locuri

 

Într-o dispută

toţi îs gata să urle

fără cuvinte

 

Trei sexualităţi

rânduri de lalele

culcate sub vânt

 

Ce este-un haiku:

un penel poate două

cu tablou inclus

 

 

La Barcelona

un soare de flamenco

pe tălpi cu ace

 

Răsuflarea ta

golindu-mi încăperea

de golul din ea

 

Îţi privesc paşii

desculţi după dragoste –

păr lung, lung de tot

 

Alb fluture,

un suflu al lumii

în zborul tău bleu

 

Linişte, pe cer

zborul tocmai se schimbă-n

furie albă

 

În ochii-adânci

dunga orizontului

clipă de pace

 

Aripă-n aer

mai mult decât al penei

zborul osului

Traduceri de Ion Roşioru

 

 

*

Maria Teresa LIUZZO

A fi rădăcină

de copac

a aduna viaţa

din pământ,

a fi limfă şi a răsări

de-a lungul întunericului

din tunelul

trunchiului,

a te separa în ramuri

a te face frunză, mugur,

şi floare, revenind fruct,

recucerind soarele.

în inima aşa deodată

reîncepe viaţa

aşa fiecare mamă

naşte în poală copiii.

În maternitate

se recompune timpul

şi prinde sens

între căldură umană

şi palpitaţie divină.

 

Aş dori să te-nvăţ

un cântec

fără distragere

ascultând:

nu are nici sunet

nici cuvinte.

Sprijină urechea

pe gura mea:

vei auzi melodia

tăcerilor mele.

Se oglindesc şoimii

în ocol de zbor razant

deasupra mării.

Deasupra mării

porumbei

se oglindesc.

porumbei şi şoimi

pictează gânduri

şi le mută

le mută cu valul.

 

scriu cartea mea

în paginile mării:

şi navighez pe corăbii

cu vele către Atlantida;

citesc papirusuri

în piramide

scufundate.

 

Albăstrie

umbra caselor,

respiraţia platanilor

reînfloreşte

pământul taţilor;

recitesc Tăbliile Sacre.

Tonul surzeşte gândurile;

depune maree

pe trandafiri  rătăciţi.

Un zbir sanguin

dezamăgirea oamenilor…

nave de răni

debarcă la Lampedusa.

pe ţărm

bucăţi de vise.

 

* L’ombra non supera la luce, (Umbra nu e deasupra luminii),  Calabria, Italia

 

Traduceri de Maria Evu