Jenny JOSEPH

Avertisment

Când voi fi bătrână voi purta purpuriu

Cu o pălărie roșie care nu merge și nu mi se potrivește

Și-mi voi cheltui pensia pe brandy și mănuși

de vară

Și sandale de satin și voi spune că nu avem bani pentru unt.

Voi sta pe pavaj când voi fi obosită

Și voi înfuleca mostre în magazine și voi apăsa la

sonerii

Și-mi voi purta bastonul pe gardurile publice

Și voi recupera pentru seriozitatea tinereții mele.

Voi ieși în șlapi în ploaie

Și voi culege florile în grădinile altor oameni

Și voi învăța să scuip.

 

Tu poți să porți cămăși îngrozitoare și să devii și mai gras

Și să mănânci trei livre de cârnați o dată

Ori doar pâine și murături timp de o săptămână

Și să faci provizii de stilouri și creioane și cartonașe de bere și lucruri

în cutii.

 

Dar acum trebuie să avem haine care să ne țină uscați

Și să ne plătim chiria și să nu înjurăm pe stradă

Și să dăm un bun exemplu copiilor.

Vom avea prieteni la cină și vom citi ziarele.

Dar poate ar trebui să exersez puțin acum?

Astfel ca oamenii care mă cunosc să nu fie prea șocați și surprinși

Când brusc voi fi bătrână și voi începe să port purpuriu.

 

Traducere de Felix Constantinescu

 

 

Elizabeth JENNINGS

Mirosul gătitului

Mirosul gătitului ajunge la mine în cameră

Vorbește clar de copilărie și multe lucruri.

Întotdeauna în aceste zile, sunt aproape în lacrimi fiindcă

Părinții mei și cu mine ne părăsim casa.

Chiar și lucruri ce rănesc afecțiunea îmbrățișează.

 

Zi după zi, mi-am aranjat cărțile:

Nimic senzațional dar toată

Experiența e ca un nerv deschis.

Părinții mei și cu mine ne schimbam priviri reci.

Oh, fiecare e ca un vas plin până la buză

 

În care florile se înclină afară și doresc aer.

Și noi. Mirosul gătitului se ridică înalt

Dar abia mă atinge pentru că știu

Că trei sferturi din mine nu mai sunt aici.

 

Și totuși iubesc acest cer zbuciumat, plin de reproșuri

Și mi-e frică de unde trebuie să merg.

 

Traducere de Felix Constantinescu

 

 

Margaret TAYLOR

Singurătate

Oraș de coșmar,

Străzile tăcute, întunecoase;

Sabat pustiu

Urmează-mă acasă:

Merg încet

Și pietrele ude de apa de ploaie

Clipesc sub luminile de sodiu,

Le aud chicotind

Pe când îmi plec fruntea în fața ploii:

Trebuie că am mers pe acest drum

Acest drum fără sfârșit

O mie de ani,

Și totuși nu am întâlnit niciodată un suflet,

Chiar și bucățelele de hârtie ruptă

Se dau la o parte,

Casele se înalță

Din grădinile lor umede,

Însă dantelele lor îngrijite nu se ridică niciodată –

Oh Dumnezeule nu e nimeni în acest oraș?

 

Traducere de Felix Constantinescu