Poeta Gabriele Frings s-a născut în anul 1966 şi trăieşte la Bonn. Este doctor în istoria artelor şi docent de limba germană pentru străini. Publică poeme în prestigioase reviste literare, portale şi antologii ca Signum, etcetera, entwürfe, Ostragehege, Der Dreischneuß, Matrix, Versnetze, Poesie-Agenda 2015, fixpoetry.de.  În primävara acestui an îi va apărea la Berlin în Aphaia-Verlag volumul de poezie Mitlesebuch 133.

 

Agadir

şi când vântul galben s-a întins mut

între dune femeile s-au ridicat

s-au întors

 

din umbra copacului de argan

mâinile lor care freacă între piatră

şi piatră migdale

 

 

vântul nou duce mirosul uleiului în

cerul de-un alb înflorit

o promisiune ca din poveştile pe care

 

tot şi le spun şi pe care nu le găseşti

în cartea berberilor

poate doar între straturile de aburi

 

plutind peste Atlas deasupra zăpezilor

pe care poetul le cântă

cum cântă şi mâinile In Agadir

femeile nu cară valize

 

 

Aleppo

până şi fumul e-aici

făcut din fărîme ca viaţa,

pe stradă jocul cu mingea,

întrerupt de urletul unor

sirene, strigăte îngheţate

şi liniştea hodorogind, bufniţa

 

neascunsă vederii, la fel ca ruinele

care strigă la cer, dă întruna târcoale

ceasului ferecat, seara arborii de rodie

înfrunzesc în asfaltul spaţiilor goale,

case nedormite, fazele lunii acum

se schimbă din oră în oră

 

o ultima rază de la stâlpii din stradă,

parcă se-aşează un văl pe feţele

palide, fâşia de lumină la orizont

retezată de coloanele ce încă mai

fumegă, pe parbrizul nostru

praful deşertului, uneori.

 

 

Ştrandul de la Scheveningen

Ce-ar mai trebui oare scris

despre ştrand si fâşiile palide

dintre verdele ierbii de mare şi albastrul alb cenuşiu

despre băltoacele cald luminoase de după reflux şi copiii

desculţi bălăcindu-se

despre bărbatul în apă şi despre speranţa prinsă de năvod

până la genunchi de adâncă

de clopotniţa din spatele dunelor

deget roşu de ţiglă chemînd la rugăciune

Ce să se mai scrie despre armonia luminii

şi umbrele lunecând către mare

despre-un moment albastru atât de încărcat

că-ngreunează cerul şi norii când ne-ating ne doare

doar poate despre acest bărbat

cu mâinile încrucişate la spate însorindu-se lângă apă

şi neîncercând deocamdată să înţeleagă

misterul etern al culorii

despre el s-ar putea scrie

ori să fie pictat.

 

(după tabloul lui Adrian van de Velde: Der Strand von Scheveningen, ulei pe pânză, 1658)

 

Traducere din limba germană de Francisca Ricinski