Aurel BURICEA

 I N T R A R E A  Î N  P A R A D I S

coroane de vis clatină cerul

stau gândit într-o lume de azur

privesc cum înfloreste misterul

nuntirea de-nceput prinde contur

cu privirea mamei din livadă

trec sorii din arbori în gândul meu

vine primăvara să mă vadă

lumina vibrează de Dumnezeu

sunt curat ca un fir de ninsoare

toarce în mine clipa de uimire

urc din negândit în altă zare

îmbrăcat în cămasa de mire

deschideti poarta cerului din rai

să pătrundă cugetul fără grai

 

M I R E I N T R U Î N M O A R T E

algebra Cerului o stiu pe de rost

fiecărui gând i-am dat un nume

în formule abstracte uit cine-am fost

astept primăvara să mă cunune

frumos intru în moarte ca un mire

lepădat de trup sunt ultima floare

să-nvăt nevăzutul din nesfârsire

când sufletu-mi e calea călătoare

împreună iubito să fim în văzduh

atît de aproape de Tine, Doamne,

vom trăi în cuvinte pline de duh

ne vom întoarce în lume prin toamne

să coacem iar cântecul în strugure

să umplem cu cer taina din mugure

 

P L Â N G E U N C R I N

prin geamul orbit de stele

maica mea îndurerată

doar în gândurile mele

plânsă toată se arată

mă priveste cu nesatiu

cu dor de fiul răstignit

nu stie de timp si spatiu

când cu noaptea s-a logodit

si cum stau întins pe zare

magnet viu de izbăvire

ochiul tău adânc mă doare

trist lăcrimând de uimire

maica mea de dor si alin

priveste cum plânge un crin

 

T A I N A F A P T E I

lucrarea naturii se repetă

miracol de pământ din ceas ales

circulă ca un zbor de egretă

lumina prin fruct până la cules

mii de culori în adâncuri dospesc

lumea de neant în cer de opal

oricât as dori nu pot s-o opresc

e-n izvoare un paradis astral

oglinzi de lut sorb timp din infinit

trec prin Cuvânt setea unui pustnic

sufletu-mi arde în dor de zenit

cum de-ai zidit lumea din nimic

cuprins de spaima toamnei tot întreb

până unde Doamne rodesc în verb

A R D E R E D E T O T

cobor în mine ca-ntr-o mină

dau piatra noptii la o parte

un val puternic de lumină

izbeste sonetul din carte

prin rug de gând suie cuvântul

clipa prezentă râde-n trecut

si plânge în mine pământul

când din moarte am renăscut

cu sufletu-mi arzând de văzduh

cum eram tot un rug de sfintire

auzeam cum trece Sfântul Duh

ca toamnele în nesfârsire

pe-un cerc cu centru-n infinit

doar această lume s-a zidit