REÎNTOARCERE

Casa părintească ce îmi e sub pleoape

Ce un văz anume zămislită mi-i,

Doar prin ea părintii-i văd mereu aproape;

Arde-n loc de candeli, suflet de copii.

Istovit de drumuri vin să-i calc iar pragul

Mut, cu nerăbdare usa i-o deschid

Simt că peste mine parc-ar curge veacul…

O aud pe mama: Bine c-ai venit!

Gîndurile toate îmi devin furtună,

Amintirea-i toata o răscoală grea!

Sînt si eu de-acum jumătate lună;

Mama e-n icoană sau icoana-n ea?!

Mîngîie tot satul o ninsoare blîndă

Mame-i pun pe frunte… Si visez si tac

Candela din mama o aud cum cîntă

Iată, am în mine jumătate veac.

 

 

LUMINA

Pleoapele luminii, pline de cîntec,

Zburdă sub fulgere… De atîta lumină

Îmi nasc amintirile,

Acolo unde secere lunii vine le cină.

Visele mă trezesc…

Sub poarta copilăriei mă-ngînă

Ploaia m-ascultă cu fete senină

Tunetu-i răstignit în fîntînă.

Brazdele pămîntului rănite-s de plug.

Printre degetele apei rădăcini se prefiră.

Clopotul bate… Pe unde pornite din clopot eu fug;

Rupte de flori, coastele mortii muriră…

Prin tară, fecioară si grîu,

Îmi plimb ostenitele tîmple…

Îmi vine să iau în brate un rîu;

În mine să curgă, să-l fac să mă umple.

Diminetile din lungile stresini privesc.

Iarba fragedă capul smerit si-l ridică.

Candele ciocîrliei se înaltă si cresc,

Zidite cu lacrimi, cuiburi de rîndunică.

Lacrima vremii, bătătorită-n picioare,

Vine cu pletele spre lumină curgînd…

În genunchi sărut ochii albastri ai rîului, care

Tulbură lumea cîntînd.

SIMBOL

Se-ncoronează ramurile cu muguri

Ciuture scoate floare din fîntînă

Îti cîntă-n tine greieri si te bucuri

Nu ti-a murit tarina ta bătrînă.

În ea-ncolteste iarăsi visul, gîndul

Si chiar dacă ti-i viata cam aiurea

Tot nu te lasi să te destrame vîntul

Să-ti bată toaca-n tine ca securea

Apusul care-ntunecă pămîntul.

Cîmpiile cu pleoape-nrourate

În doină vin si înnoptează cerbii

Te culci cu fata către cer, pe spate

Astepti să te străpungă firul ierbii

Si nu lumina care-n moarte cade.

Alunecă un sarpe ce suspinul;

Îti lustruieste solzii încă cruzi;

Pînă-n adîncul cerului te-auzi.

E-atît de dens si-nmiresmat seninul

Că poti să urci pe stele, pînă sus.

Simbol, îmi zic, acestea-s „Doar simbol”…

Sînt singur, totusi, ca-ntr-un ou de cuc

Si-as crede chiar că mor si cad în gol

De n-as putea, descult, pe cer să fug.

OCHI ALBASTRI

Nu mai mintiti, ochi albastri!

De m-ati iubi nu ati călca

Cu cizmele voastre frumoase

Pe iluzia mea.

Mare lucru nu v-am cerut;

Doar un frîu si un cal de zăpadă…

Prin lumina genelor voastre să treacă, s-aud

Chiuind în văzduh viata mea toată.

Undeva, povestea se sfîrseste anume

Moartea o palmă îmi trage,

Nu mai am nici un rost

Cică am fost odată ca niciodată pe lume,

Fără voi nici nu mi se pare c-am fost.

Îmi caut cu unghia locul meu în tărînă

Încă îmi sînteti în mine izvor;

Sap în sufletul meu o fîntînă

Izvorăsc în altă lume si mor.

 

 

DE-A PURURI TATĂ, VESNIC UN COPIL

ALINEI

Ceasul stelei în fîntîni s-aude

Fiica mea se piaptănă cu luna,

Vede-n ea lumini nemaivăzute…

Doar eu singur ca întotdeauna.

Mă îngrop în sine-mi, ca-n trotil

Bratul mi-i un arc… Nimic pe strună!

Doamne, bine e să fii copil,

Fiica mea se piaptănă cu lună.

Umbra casei curge ier în rîu

Undă-n ea?! Nu! Amintiri răsună!

Vreau să fiu copil. Mă scald în grîu…

Fiica mea în coc îsi prinde lună.

Parc-as fi un faraon subtil

Care-n moarte sufletu-si adună.

Doamne, Doamne, fă-mă iar copil!

Ca-n oglindă, să-mi văd fiica-n lună.

Simt că-mbătrînesc… Si aste-i bună!

 

Încă mai e flacără-n fitil,

Încă mai aud rîzînd, cînd tună,

Chiar în cer părintii si ce Nil

Jijia se face… Nu-i lagună!…

Viata-i limpezită de furtună;

Tată sînt, în suflet un copil…

Fiica mea se piaptănă cu lună.

PRIVIGHETOAREA

Privighetoarea n-are cont în bancă

Nu cîntă nici pe euro nici pe dolari

Nici vultur nu se vrea nici cioară-stancă

Vrea cer să curgă-a ea… Pe Sorogari,

La Iesi unde pădurea simte

Cum se învecinează cu cei morti, prin cimitir

Privighetoarea cîntă si-i fierbinte

Pămîntul de iluzii si delir.

As vrea s-o văd, de-i cît un bob de linte…

Cînd oare Dumnezeu 1-a semănat?

Cîntă si are parcă-n ea cuvinte

Dintr-un vechi grai, atît de distilat

Că îi vorbesc si mortii din morminte.

Nu mă încumet să-i aplaud harul

Sînt uluit: ea cîntă-n loc să zboare

Mă face să visez chiar pe hotarul

Cert mă aude-n lumea viitoare.