Exist sau trăiesc

 

Exist ca rodul iubirii trăite

Într-un timp mai concret,

Mai concret decât mâine,

Mai concret decât ieri,

Dar simţit în mine, profund,

Cea de azi.

Să nu vă mire că trăiesc primitiv,

Amintind de o vreme prinsă

Într-un album îngălbenit

De acel timp!

M-am uitat acolo,

Pe când primeam lecţii de dicţie

Speciale,

Uşoare,

Luminoase.

Erau cuvintele iubirii:

Dacă gândeşti, exişti,

Spunea tata.

Dacă iubeşti, trăieşti,

Zicea mama.

Şi prima lecţie se contura  încet,

Luminându-mi mintea

Şi deschizându-mi inima.

Doar că, pe drum,

A venit destinul

Şi mi-a dat lecţii noi,

Dure, nefireşti,

Dar nu de dicţie,

Ci de viaţă nouă:

Trăiam fără să gândesc,

Iubeam fără să exist.

Amestecasem cuvintele tatei

Cu cele ale mamei

Şi prinsese contur îndoiala.

Eu exist sau trăiesc?

Eu trăiesc sau exist?

Se plimbau peste mine

Cuvintele nefericirii

Reci, sub formă de întrebare,

De iscoadă seacă.

Am avut noroc,

M-am întors din venin

Spre albumul îngălbenit de timp,

Uitat pe raftul vieţii,

La popasul cu răscruce.

Pierdusem drumul.

Gândesc – exist,

Iubesc – trăiesc,

Era parola mea de revenire

Şi, nu ştiu cum,

M-am uitat acolo,

Amintindu-mi de prima mea

Lecţie de dicţie.

Eu şi exist,

Eu şi trăiesc:

Exist să te iubesc!

Iubindu-te trăiesc!

Eu privesc doar înainte

Niciodată să nu spui niciodată!,

Mi-ai spus cu glasul tremurând,

Între o notă şi-un cuvânt

Rostogolit în umbra de altădată;

 

Dar nu te mai iubesc, să ştii!

Nu văd în umbra inimii vreun licăr,

Indubitabil semn care să-mi zică

De te-am iertat şi te aştept să-mi vii!

 

Nu vreau deloc iubirea  ta mieroasă,

Ascunsă sub suava înfăţişare,

Nu mai suport să-mi spui că sunt frumoasă,

De parc-arunci colacul de salvare!

 

Din turnul de cleştar zici că mă scoţi,

De parca tragi de soartă sau mă tragi la sorţi ;

Nu ştii, de fapt, că-s car pe patru roţi

Ce merge înainte şi nu spre timpii morţi.

 

Iar turnul ce-l ştiai e basm fără substanţă,

Un vaporos moment de slăbiciune,

O obturare a iubirii ce apune,

Dar o trezire la o altă viaţă!

 

Şi-atunci de ce te miri la acest niciodată

Ce realist se schimbă în pecete

Şi sigilează drumul de-altădată,

Şi-aşa pestriţ şi prea cu multe pete?!

 

Lichid mi-e sufletul şi simt cum curge-n mine,

Simt cum se aprind iubiri cuminţi şi noi,

Cum sfâşii carne de pe buze moi,

Şi-n unghii am revolte, căci nu mă pot abţine!

 

Ştiu, am aer fin de trădătoare,

Ce uită vorbe-anoste şi alinturi,

Dar care crede-n dragoste, nu mituri,

Ascunse în cuvinte amăgitoare!

 

De multe ori n-am mai privit în spate;

Mi-am stors amorurile de-orice amintiri

Şi m-am cules în azi-ul din priviri,

Mult mai albastre, mult mai rafinate!

 

În ceas de primăvară prea dorită,

Când port cu mine mărţişor cu vorbe,

Vă dăruiesc gând bun şi două slove

Şi-o taină de iubire adormită!

 

Memoria străzii

 

Aud mulţimea fremătând şi-n mine

Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,

Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,

Cuvinte care-au însemnat odată

O ţintă şi un drum

Şi parcă-i fum,

Acum.

 

Mă scutur, mă agăţ încet de vise,

Ce au fost prinse-n colier de argint,

Aprind o candelă fără chibrit

Dintr-o lumină peste care curse,

Din ochiul de dragon al lunii,

Luciri promise, mii,

Şi încă  vii.

 

Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,

O pasăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,

Căci suntem opera „răului mai mic”

Sau poate un volum cu versuri scrise

De vreun străin, ce sigur ştie

Că vom striga o zi,

Dar nu vom izbândi.

 

Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,

Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,

Şoptesc timid o nouă rugăciune,

Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei „deşte”

Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,

Mă uit la lume rece,

Iar ea în ochii mei.

 

Şi în revistă aş trece  mulţi ani, vreo douăşcinci.

O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?

Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!

Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci

Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?

Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe

De vieţi fără silabe.

 

Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,

Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;

Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?

Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!

De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!

Să ne jucăm deci cartea!

Şi nu la întâmplare!