IZVORUL CU PSALMI

Ca înaintea unui izvor stau în faţa

acestui poem,

în lumina neîncepută, umplu grăbită carafa

cu psalmi,

 

credinţa mi-am pierdut-o demult,

sângele împietrit

îmi ajunge de-o masă-a tăcerii,

la care să-mi aşez ucenicii-ndoielnici,

 

cine se va lepăda de mine

la cântatul cocoşului?

 

BOGĂŢIE  ÎN COLŢUL MEU  DE LUMINĂ

În fiecare oră dintr-o gară pleacă un tren,

în fiecare minut copilul din mine

caută mâna mamei să o sărute;

sunt putred de bogată –

chiar dacă n-am bolizi de lux, nici vile enorme,

averea mea miroase a tuş,

a pană bine-nmuiată-n durerea secundei,

a toţi ce-au scris cândva şi vor scrie poeme

sub salcâmul bătrân,

 

n-am de gând să vă mint,

să vă ţin discursuri bombastice sub crâmpeie de lună,

în lumina ei toate strălucesc

şi seamănă izbitor de mult cu fericirea adevărată –

pe mine mă înşir, dragii mei, pe această pagină albă,

mă dau de gol literele în formă de clape,

celulele osoase aşezate note pe partitură,

 

adevărul nu e al meu, nici al vostru,

s-a spart demult în oglinda vrăjitorului

din basmul lui Andersen –

poate voi pleca pe râu cu barca,

să-mi arunc în apă pantofii cei roşii…

SOARE DE NOIEMBRIE

Sunt dintre aceia cărora

un singur soare nu le ajunge,

nici până la genunchi nu-mi vine duminica

în care mă caut cu disperare,

 

dimineaţă cu sternul brumat mi-s plecările,

răni crizantemele pişcate de frig,

muşcata cu sufletul dezvelit,

uitată-n pridvor peste noapte,

 

ning în neştire a viaţă şi-a moarte,

a venit vremea să înteţesc focul din mine,

să suflu în vatră crivăţ de iarnă,

cât aripile de culoarea lavei învaţă planarea,

 

fumegă a tristeţe ultima rugă din cartea bunicii,

singura pe care mi-o amintesc

dintre coperţile afumate –

alta mă nasc pe prispa de-o seamă cu cerul,

femeia din mine îşi trimite urmaşii

pe urma cotropitorilor.

 

CU AROMĂ DE MĂR COPT

Osia Carului Mare început şi sfârşit,

la capăt nicio mare în care să ne întâmplăm

neputinţa,

 

de mână adulmecăm toamna,

ultima viaţă inscripţionată pe discul de vinilin,

pune piesa mea preferată,

să respirăm galbenul la refren sub mărul bătrân,

 

nu ţine cont de stele,

sunt oricum

mai multe decât putem număra,

 

minţi când îmi spui că din cuvinte nu iese sânge –

cum să nu iasă

când merele s-au copt şi stau să crape

pe ramuri?