Scrisoare-n plic de gheaţă

În dune de rugină pustiul se comprimă,
Ciulinii se îndoaie sub apriga povară,
Un vînt născut sălbatic, adînc prin suflet ară
Şi-o fantă de lumină încearcă să revină.

În hăurile negre se-aud pierdute şoapte,
Culori demult uitate încep uşor să-nvie,
Pastelu-acesta-i sumbru, doar tu, atît de vie
Şi-mi străluceşti în gînduri, în fiecare noapte.

Cu mîna ta cea stîngă ţii candela aprinsă,
Să-ţi lumineze calea prin ploaia de comete,
Un pui de lună nouă îţi joacă şui prin plete,
Iar eu ridic spre ceruri privirea mea învinsă.

Şi-mi vine-un un rău sălbatic, durerea reînvie,
Iar Dumnezeu, se pare, că are o restanţă.
Mi-ating cu mîna pieptul şi-l simt, e ca o zdreanţă,
Doar inima albastră pulsează-n poezie.

Eu voi pleca, iubito, spre ţările ce-ngheaţă,
E-o altă lume-acolo şi sufletul nu doare,
Să-mi scrii o poezie, în care el nu moare,
Să pui şi-o sărutare, în plicul cel de gheaţă.

Cu mintea mea un pic zurlie

Sînt ca un zombi între valuri,

Veştmîntul meu e sarea mării.

Mă-ndrept spre zodia uitării,

Şi muşc rugina de pe maluri.

Vapoare nu mai pot atinge,

Sînt doar o umbră printre ape,

Iar întunericul e-aproape,

Lumina-n el uşor se stinge.

Ca un spartan eram odată

Şi temeri nu aveam niciuna,

Cînd eu opream în mîini furtuna;

Pe hărţi acum sînt doar o pată.

Dar nu voi sta la mîna sorţii,

Să-mi schimbe sufletul cu-o piatră,

Am amintiri trăite-odată;

Sînt ca un zid în faţa morţii.

Şi nu mi-e frică de hidoasa,

Am s-o lovesc la temelie!

Cu mintea mea un pic zurlie,

Eu, tîrfei îi voi rupe coasa…

Sub lună

Lacheii toamnei insipide
Alungă iar spre sud cocorii,
Pădurea-şi ceartă căpriorii;
Sînt devorat de stări stupide.

Pămîntu’-şi schimbă-n taină polii,
Atît de gol e universul,
Neputincios îmi este versul,
De peste Styx se-arată solii.

Am pregătit de taxă, ortul,
Direct spre Hades e-azimutul;
În amintiri mi-e tot avutul,
Căci jocul vieţii fură totul.

Din ochii tăi voi lua lumină,
S-o pun în loc de lumînare
Şi din a morţii depărtare,
Te voi privi sub lună plină.