Ca  o floare albastră

M-am trezit într-un fir de iarbă,

într-o vară;

mai întâi, m-a udat o ploaie

stelară,

încolţindu-mă

într-un loc bântuit,

lipsit de noroc.

Umbrele serii aprindeau

câte-un foc

şi-aruncau peste apele-ntinse

„cenuşa mai multor imperii”

ce-au tânjit după aprigul joc.

 

M-am deschis ca o floare albastră,

într-un vis,

mă curtau luceferii de seară,

surâzând

pe furiş,

ademenindu-mă

într-un loc tăinuit, argintat.

Luna veghea ca un vultur

flămând

şi-arunca, când şi când,

praful roşcat, sărăcit de cuvânt,

peste firul de iarbă,

răstignit în pământ.

 

M-am trezit într-o noapte de vară,

lună nouă,

ca un vis rătăcind

prin cenuşa atâtor imperii

secerate, rând pe rând,

de aceeaşi ploaie stelară.

Numai floarea albastră

veghea solitar,

la cel mai râvnit şi temut

ritual…

 

Cât cinism… în metafora unei zile

Niciodată nu voi găsi cuvinte

destule

să-ţi pot da un nume,

exaltato,

înţeleptul din mine îmi spune

că libertatea este o fantomă

ce adoră plimbările

sub lună plină.

 

Deschid o fereastră spre lume şi strig:

„nu aici veţi găsi adevărul, în groapa

aceasta plină cu vorbe

sterile,

cu voci sufocate de valuri uriaşe

de lumină!”

 

Priviţi spre pădure!

Verdele e prospeţimea

ce răsfaţă

şi umbra’nrourată

ademenind rugătoare

o ultimă şi-nflăcărată oră de iubire,

experiment ancestral – lăsat moştenire

(ah! cât cinism.. în metafora unei zile)

celor ce – sfâşiindu-se neîncetat

se admiră

şi poate n-au aflat

că tăcerile au acelaşi miros de brad

când visele – rând pe rând – se deşiră.

 

Niciodată nu voi găsi cuvinte destule

să-ţi pot da un nume,

nechemato,

poetul  din oglindă îmi spune

că singurătatea

este un imperiu al fricii

ce adoră sângerarea cuvintelor,

(ah! ce impertinentă sângerare şi apocalipsă)

că luna  plină îşi adună lupii

ca o biruinţă

 

ca o nimicire a înţeleptului

din mine….