SPOVEDANIE IV

mamei mele

îmi scriu poemul şi-l iau mereu de la capăt

în fiecare clipă el moare şi-n vie

odată cu mine

nu ştiu dacă voi înţelege pînă la capăt

gîndul arinilor în desfrunzire

o fără de împotrivire în privirea lor

legănînd în cerul inimii inima cerului

unde urmele focului nu se mai văd

doar pe pămînt cenuşa şi ceaţa

 

îl simt zvîcnind odată cu viaţa

o lină întoarcere îmi pare acum amintirea

o cale de sînge a rănilor Lui

o lumină eternă care-mi încălzea sufletul

flămînd şi aşteptînd un răspuns

 

nu ştiu de voi putea repeta

desenul inimii casei tresărind în inima mea

aproape şoptit între înfloritele dealuri

care se deşirau împrejur

cum o pînză imensă ce îngînă culori

printre lacrimile aproape uscate-ale mamei

 

fără să ştiu le-am luat în lume cu mine

şi m-am trezit cu poemul-melancolie în suflet

în ochi şi pe pleoape

 

cuvintele deveneau atunci cărare

prin clipa ce urma să se piardă

înveşmîntată în tăcerea lor albă

nu-mi aduc aminte încotro mergeam

dar mă lăsam în voia divină

 

poemul meu martor mă ţinea de mînă

într-o călătorie pe care parcă n-o mai sfîrşeam

aproape de poartă

el nu mai ştia ce să facă

cernea în tăcere o duminică pe pleoapele mele

(Doamne cîte duminici mi-au trecut peste ele)

şi fără să-ntrebe sau să spună ceva

aici altundeva

lăsa în urmă o pulbere albă

 

precum cenuşa unui vis

(de cîte ori Doamne l-am scris)

 

mă rugam să nu-l pierd să nu mă piardă

cuvintele păreau atunci nostalgice brume

ţesînd un dor în inima bisericii de pe deal

(era un timp aproape ireal)

între icoanele vechi şi-o renăscută speranţă

cînd am visat-o pe mama cum era altădată

 

venise la mine spre seară

iar cînd i-am deschis uşa

am văzut-o atît de frumoasă

stătea rezemată de uşă şi mă privea

şi deodată s-a prăbuşit pe podea

ştiam că nu mai merge

dar în prima clipă din vis

m-am bucurat că mergea

apoi am început să plîng

cînd am văzut-o căzînd

 

m-am trezit şi mi s-a făcut dor de ea

aş fi vrut s-o ţin ca pe-un copil în braţe

împuţinată de ani şi obosită de viaţă

să-mi odihnesc tristeţea-n ochii ei

de-un albastru plin de lumină

n-am nicio vină Doamne

că sînt atît de departe de ea

sau am o vină imensă

că n-am rămas acolo cu ea

 

numai Tu Doamne ştii

numai Tu mă poţi judeca

duminici se cern şi acum peste mine

nici nu ştiu dacă-mi este mai bine

 

să aşteptăm îi spun poemului meu drum

să ne-mpăcăm cu timpul care mi s-a dat

să-L aşteptăm pe Domnul din înalt

să ne-mpăcăm cu timpul care ne-a rămas

 

coborînd în cuvintele-rugăciune

am chemat-o pe mama în şoaptă pe nume

L-am chemat pe El în şoaptă pe nume

 

atunci cînd va veni noi nu vom şti

ne vom opri doar cu toţii din plîns

iar mama care a uitat să vorbească

îşi va aminti să mă nască

din iubirea ei fără margini

din iubirea Lui fără margini

 

mă voi aşeza cum altădată-n rama vremii

foarte aproape de casă

încît de la fereastră-acelaşi deal

(într-un contur aproape ireal)

va recompune-n lungi acorduri clipa

 

aripa ei precum o prevestire

va trece prin poemul meu privire

pe care cu răbdare-l scriu şi-acum

pe-un drum pe care-aproape l-am uitat

dar El va fi venit dintru înalt

şi învelindu-mă-n iubirea Lui mă va purta

aici altundeva

 

iar cerul prelins în icoană cuminte

va măsura atunci cu tandreţe

sfioase dantelării de cuvinte

în poemul meu bătrîneţe

desfrunzind aceiaşi copaci în grădină

bîntuiţi în neştire de păsări

ce vor întoarce-n zbor pagina clipei

într-o tăcere deplină

sculptînd hotare sufletului în Cuvînt

prin cuvintele poemului-inimă

 

inima mea o va renaşte pe mama

din pîntecul iubirii-atît de viu

încît nu ştiu

cine voi fi fost eu şi cine ea

 

cum într-un cerc şi astăzi mă petrec

sau doar mi se pare

prin cuvintele-rugă prin cuvinte-cărare

spre altă clipă la fel de albă

ce urmează-n curînd să se piardă

 

El îmi deschide atunci poarta de sus

eu continuu să urc

urc şi gătesc mereu Calea Domnului

drepte Îi fac Lui cărările spre sufletul meu

 

atunci cuvintele-aşteptare

par veşminte sumare pentru o rugăciune a inimii

arimii-ntr-un contur tîrziu de lumină

par braţele mele la margini de lume

anume să-nchege pădurea-ntr-un vis
(de cîte ori Doamne l-am scris)

 

precum o rază-n repede alunecare

cuvintele vor fi din ce în ce mai rare

pentru că eu mă voi hrăni cu tot Cuvîntul

pe care Dumnezeu mi-l spune

cu care El umple pămîntul

 

simt pretutindeni sîngele luminii curgînd

prin braţele mele în formă de cruce

spre-un munte aşternut la picioarele Lui

precum o răscruce

 

poemul meu atunci nu se mai teme

zvîcnind cu gust de lumină

între stîncile muntoase ale ochiului meu

din care cerne cuvinte-rugăciune

pînă la Dumnezeu.

                                               Wildenau, Austria