Daniel LĂCĂTUŞ

Nu-l vreau pe √-1

cît de mult timp a trecut
de atunci din timpul şcolii
cînd am întîlnit prima dată pe √-1
o amintire vie
ca şi cînd ar fi tăiată în timp
sala sferică
zeci de capete rotunde
şi profesoara noastră de matematică
etalîndu-şi geometria formelor sale
multă vreme am crezut
că ea era necunoscuta din ecuaţiile mele
într-o zi ne-a vorbit
despre radicali
şi îmi amintesc că am plîns
bătînd cu pumnii în masă
şi am ţipăt nu-l vreau pe √-1
acest număr care a crescut
în mine ca o nelinişte

 

în lume nu se mai moare de holeră sau de cancer

Se aud zgomote de puşcă

într-o pădure lîngă Doneţk

şi un stol de porumbei ce zboară

în încercări eşuate de a evita măcelul

 

în aceeaşi frenezie

sunet de rachete răsună în Fîşia Gaza

şi un copil palestinian moare

ca simbol al păcii

 

strigăte-n turbare aproape de Homs

şi un convoi umanitar este măcinat

de rebeli frustraţi

 

într-un videoclip televizat

un jurnalist este ucis prin împuşcare

în numele lui Allah

 

în lume nu se mai moare

de holeră sau de cancer

în acelaşi număr

ca cei ucişi de arme

 

Bunica

în ciuda faptului că picioarele ei sînt obosite
şi tot trupul i-a îmbătrînit odată cu vîrsta
aleargă dintr-o parte în alta cît e ziua de lungă
la fiecare pas îşi cască ochii goi
peste pămîntul pe care îl păşeşte în tălpile goale
ca într-un ritual străvechi şi sacru
în jur totul miroase a flori ofilite a tămîie şi a uitare
doar foşnetul frunzelor mai ascut uşor aripile visului
şi cîinele care parcă păzeşte veşnicia

dacă floarea s-ar numi ca ea
ar fi primăvară pe fiecare petală

 

Ochii tăi

două universuri

care se deschid

ca nişte ferestre

pe care intră lumina

fără ea

poezia mea

nu ar fi nimic

(Din volumul, în lucru, Nu-l vreau pe √-1)