CA O PÂINE PIATRA CREŞTEA
Încă din vară, din acele seri
sortite parcă numai pentru învieri
când se lăsa răcoarea şi eu
stăteam cu mama pe cele
câteva pietre fierbinţi de granit
cum se găseau şi-n temelia
casei bătrâne plecată
puţin la plimbare în mit.
Păstoream în creieri un fel de cor
pe mai multe voci contrare,
trebuia să fie un cuib de greieri
speriaţi că s-ar putea,
da, chiar s-ar putea
să nu mai răsară luna cândva
şi cântul acela de greieri
ce părea a nu se-nţelege
asupra dirijorului
din stagiunea ce sta să înceapă.
Şi creştea ca o pâine
piatra pe care stăteam
cu mama aşteptând amurgul
cum iarba încurcată creştea
cum lianele pe muzica de jazz
gata, gata să-l sugrume pe pianist.
Creşte poate şi azi piatra
şi iarba pe cântul greierilor
aceia grefaţi pe creierii mei,
pe inima mea, a altuia,
de nu mai ştiu cine cântă
despre creşterea pietrei
ca o pâine în faţa casei bătrâne.
Poate chiar iarba
ce va creşte cândva
pe cântul ascuns în inima mea.
SCRUMUL CUVÂNTULUI SCRIE
Prin sita spartă a zilelor
totuşi nu pot trece
setea, decepţia de false
ingerinţe îngereşti
în echilibru fragil
pe-un cânt irespirabil,
când prea mă preocupă
istoria isterică a veşmintelor,
zic şi arunc de pe mine
în plină stradă coşmarul
să-l calce toţi în picioare
prin oraşul decent îmbrăcat
în amintirea fumului,
poate dau de urma
neascultătoarei răni
lăsată de capul ei să
mă-ntorc în amintirea fumului
să văd cum se scutură
şi cade în rană şi-nvie
scrumul cuvântului scrie.
NEPOTUL MEU INEXISTENT
De la o zi la alta simt
cum seamăn tot mai mult
cu sufletul zglobiu al pietrelor,
cu năzuinţa lor de mult
mai binele nimicului.
Din faţă, prea greu aerul
şi un sac gol pe degetul arătător.
Iată cum brazii îmi spun
ia aer cât vrei, belşug de aer,
păsările-s de tot inofensive
chiar şi atunci când la comandă
mai cântă porcărioare.
Nu te jena, nu te teme
de aerul gol-goluţ
ia cât vrei să poţi,
dar nepotul nu şi nu,
el vrea să-l plimb,
să bată mingea,
nepotul meu inexistent
bate în sfârşit mingea,
sparge ferestrele una şi una
în labirintul abia inaugurat.
Şi eu plătesc ferestrele sparte
prin care îmi admir căderea
când brazii m-au convins
în sfârşit să iau mult aer,
e din belşug sub brazii
care încă mai sunt şi ei,
dar măgarul de aer refuză,
nu şi nu, ar vrea ceva de soi,
piatra cu care seamăn acum
are puţini plămâni de talent
şi nimeni, chiar nimeni nu vrea
să fie nepotul unei pietre.