Pierdut în suferinţa nimicniciei mele,

Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,

M-am închinat ca magul la soare şi la stele

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;

Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele,

Să trec ca o suflare, un sunet, o scînteie,

Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie…

Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?

La glasu-i singuratic s-asculte cine vra.

Necunoscut strecoară prin lume cu încetul

Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era…O

boabă e de spumă, un creţ de val, un nume,

Ce timid se cutează în veacul cel de fier.

Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume

Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.