TINERI AUTORI
Magdalena HĂRĂBOR
CÂNTEC
Dâre de foc sapă-n oglinzi de ape
Răscolind comori de adânc
Fierbinţi dorinţi umplu
Secunde de lut
Când întunericul
germinează lumini.
În mine
mai e timp
pentru o poveste
În mine
mai e timp
pentru o ninsoare
porţi ferecate
cu zăvoare
voi deschide cu frunzele şi crengile albastre
lipite de mâinile tale
aripi în
inimă
cântec
în
mine
cântec
de
zare
flacără
simfonia unui alt răsărit.
DESTINE LAOLALTĂ
Animalele se conjugă prin toţi porii
Procese derivative
Dereglări, reglări în univers
Fiecare lucru e un început
Fiecare om are trecut, un drum
Merg mână-n mână evoluţiile,
involuţiile ne dau peste cap
Fremătând , în cele din urmă, sensurile se vor întâlni într-un punct comun
În miezul lucrurilor locuiesc acum
Florile de tei nu vor fi risipă
Iar amintirea de smoală se va topi
În păr, pene de păun
Nu de carmin va fi trecerea mea, suava mea trecere ,
Ci de albastru
Paşii de cobalt
Adunaţi laolaltă
De oameni, păsări, peşti
În mintea mea
Fac spectacol de măşti
Sunt un nucleu pulsativ.
ÎMBRĂŢIŞARE
la răscruce de stânci
încovoierea apei
o gură de soare
trupu-i înghite
raze deşteptate de
legănarea unei dimineţi
îngenunchezi
la picioarele secularilor arbori
ţii la piept memoria frunzelor şi al pământului cânt
stingând stridenţele, tânguirea
Eşti goana după fluturi
o amăgire scăpărând
flacăra
din undele îmbrăţişate de raze
croieşti
dantelăria
surâsului.
Marian HOTCA
poem trist
haite de îngeri
spintecă depărtarea
tăcerea prelungă de pe obraz
se lichefiază în lacrimi
aproape galbene
durerile noastre se coc amar
în suspinul soarelui bolnav
şi ultimul punct tardiv
ce se pune la final de propoziţie
ca întotdeauna forţat
ne întăreşte moartea
sufletul prinde rădăcini
în imnul ierbii necosite
ca nişte aripi încremenite în carne
nemaiputîndu-şi
fîlfîi soarta
în limanul vremii
şedinţa de singurătate
traversăm tăceri nemăsurabile
încălţaţi în atîtea cuvinte goale
fără a avea vreo soartă precisă –
un punct diform de azi pînă mîine
se face linie orizontală
între pasul de ieri şi pasul de azi
ceasul rămîne fără memorie
e doar o zgîrietură adîncă în conştiinţa peretelui
secundele ca o introspecţie
transformă gîndul de piatră
în lacrimi
o undă cutremurîndu-se
sculptează în silueta imprecisă a sufletului
şedinţa de singurătate
oasele stau istovite în carne
aşteptînd o ultimă strigare
a îngerului desăvîrşit
urmează o lungă răcoare
în miezul pietrei zvîrcolindu-se
* * *
o geană de ceaţă
umedă
ca lacrima ochiului
ce a vărsat sînge
mi-e toată tristeţea
de-acum
îngeri giganţi cu aripile adîncite în jale
îmi cutremurau
epicentrul luminii
iar visele abia ieşite
din chinul întunericului
nu mai creşteau
tot gîndul meu
era o rană caldă
în care se ducea să moară
ultima speranţă
pastel cosmic
îmbrăţişarea glasurilor
în cerurile crude
cutremură ecoul luminii
departe soarele lipit de o geană
îşi legăna speranţa
în crestele norilor
curgînd
LIUBA (Liubastra BOTEZATU)
prozo-poem
un stâlp de lumină, în mijlocul satului, ca un arhanghel veghează liniştea serii,
depănând amintiri…
pe aici nu mai trec demult căruțe cu cai, cum în vremea tinereții sale,
doar masini din cele mai noi sperie străzile satului,
nici oi nu mai sunt,
unde si unde, câte o vacă rătăcită umple văzduhul cu miros de balegă…
,,s-au orăşenit, nemernicii,
dar nu m-au făcut şi pe mine cu nişte fraţi mai tinerei!”, gândea stâlpul în lună,
,,nici mie nu-mi pun straie mai arătoase… egoiştii…”
,,copii… arareori câte unul, şi acela grăbit…
trecut-au vremile frumoase când se adunau cu toții serile la poalele luminii mele să povestească nebunii ori să se joace de-a nu ştiu care joc, ori zilele când se găsea vreunul mai năzbâtios să-mi bage degetele-n ochi că prea îi bucuram pe alții…
,,s-a dus de râpă satul, ori a luat drumul oraşului, ori lumea s-a prostit…”
în mijlocul satului, un stâlp de lumină mai veghează stingher, visând să plece pe lună…
Irina Luiza MIHALCA
Prin ochii copilului, fulg în devenire
Privirea adâncă a copilului aducea lumina, nu întreba nimic.
Din infinitele raze, sclipiri albastre topesc
îngheţul pustiu, mânia, tristeţea,
balsam, ochii rotunzi pătrund în centrul inimii,
mâna mângâie chipul, şterge lacrima,
viscolul ce-l cotropea prin timp, urletul umbrelor nopţii,
zâmbetul învinge fulgerul negru,
ghearele demonilor ce-l sfâşiau adânc.
Coborâtor din stele, îngerul luminii,
copilul chemat la dorinţa iubirii,
candelă şi-adăpost,
prin forţa privirii şi puterea cuvântului,
deschide larg ferestrele, ridică barierele sufletului
înlănţuit în durere,
devorat de spaime şi patimi,
eliberează inimii Credinţa, Speranţa, Iubirea,
prizoniere-n întuneric.
Prin ochii copilului se revedea pe El, redevenea
… fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, Infinit!
Timpul sensibilităţilor
Ninge iar în această zi,
cu fulgi de cer prin aripile unui înger,
ninge cu iubirea noastră, purtată prin timp,
o bucurie infinită a sufletului
prin ferestrele deschise sau poate nici ea,
ci doar un gând de împlinire,
pe urmă doar conturul trupurilor
luminate în noaptea destinului,
un fir în balansul căutărilor noastre.
Ard stelele căzute, încălzind piatra,
cu piatra aruncată-n oglinda apei,
un cerc într-un alt cerc, într-un alt cerc…
până la marginea apei,
la ultimul cerc, dintr-un alt timp!
Dacă vrem să căutăm ceva,
îndepărtând norii,
va trebui să ridicăm piatra,
ca, odată găsit ce căutăm,
să continuăm,
să dăm la o parte noi pietre,
să îndepărtăm alţi nori,
toţi norii,
până la ultimul de pe cerul nostru.
Ştiu, e posibil ca primul lucru găsit
să ne distragă atenţia căutării.
Ştiu, tot ce poţi atinge
te duce pe aleea dorită temporar,
căci drumul descoperirii este fericirea,
iar ce nu poţi atinge
eterna dorinţă – un drum nemărginit.
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi
Poetul va vedea, astăzi şi mâine,
cu toţi ochii, prin toţi ochii.
Poetul va simţi, astăzi şi mâine,
cu toate inimile, prin toate inimile.
Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine,
cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre.
Poetul va scrie, astăzi şi mâine,
cu toate mâinile, prin toate mâinile.
Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine,
cu toate vieţile voastre, prin toate morţile voastre.
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi!
Vorbeşte-mi de mirajul noilor primăveri,
de prima sau ultima vară!
Vorbeşte-mi de-a ta nestinsă flacără
chiar dacă continui să râd şi să plâng prin ninsoare!
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi,
dar nu lasă cuvintele iernii să ne viscolească inimile!
Lucian-Victor BOTA
* * *
azi Dumnezeu mi-a rupt
o bucată de pămînt
şi văd cum mă ia de mînă
îmi răscoleşte sufletul
pe toate părţile
mă simt neputinciosul
ce îşi tîrăşte viaţa printre aripi
îngenuncheate
Doamne, te rog ai grijă ca
sufletele malignizate să-şi recapete
bucata de pămînt
pentru viaţă…
* * *
poeţi îngheţaţi în
casele unde doar frigul
pătrunde
prin crăpăturile vieţii
poeţi care îşi vînd
cărţile
la colţ de stradă
pentru-a le dospi
şi lor
pîinea din pămînt
poeţi care mor şi nimeni
nu-şi mai aduce aminte
de ei şi cărţi
roase de timp
şi biblioteci în suflet
prăfuite
***
mă sufoci cu tăcerea ta…
peste mine cad zăpezi amare
fereastra nu mai răsare soarele, mereu
îmi arată apusul
în mine
rămîne un sihastru să se roage
ca
peste veacuri să treacă
ceaţa de pe insulă
din trup, din ochi
din orbi…
***
am simţit umbrele tale
cum mă sugrumă
te arunci ca o viperă ce îşi ascunde veninul
în sărut
despicîndu-mi trupul
peste anotimpuri
împrăştiindu-l dincolo de zări