Michele Joshua MAGGINI

Michele Joshua Maggini s-a născut la Jesi în 1996 şi este student la Facultatea de Litere moderne a Universităţii din Bologna. Din 2016 colaborează cu Centrul de Poezie Contemporană al aceleiaşi universităţi şi scrie pentru publicaţia online „Midnight”. Este câştigător al mai multor concursuri de poezie iar în 2017 i-a fost decernat la Gallipoli premiul „Poié” pentru volumul inedit la acea dată, Esodo. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul de debut.

 

Prolog I

„Să-mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, de la om până la dobitoc, că este al meu”,

Exod, 13

 

Exodul a fost acest mers de val

de la un nume la altul, până la punctul extrem

în care nu putea fi numit, până la punctul

extrem al chipului, unde numele se pierde.

 

Valurile se duc şi nu se întorc fluxuri,

nu se fac sinonime şi mareea umană

izbeşte în ţărmuri parcă să le înghită.

Suntem un anotimp

al lumii.

Vino

să vezi cum înaintează marea,

un asediu căruia i s-a pierdut

începutul şi de aceea ne seamănă.

 

Exodul a fost asta, acest mers al nostru

de la capăt cu o clipă înainte de victorie, şi să pierzi

ca să mai încerci, pentru un sfârşit mai perfect.

 

(Se descoperă ceva mereu vechi aşa încât să nu

mai întrebăm cine suntem la primul risac de oa

meni care se grăbesc pe trotuar).

 

* * *

În acest sfârşit, în cântul corului, tu

eşti cuvântul: vocea sângelui

în sângele care încovoaie cel puţin

lumea asta a mea şi pierzi numai ca să se poată

 

reface palmă cu palmă babeluri de blesteme

tragedii care să insinueze vieţi.

 

Erai şi tu şi te revăd

că erai picătură în ploaie şi băteai

în fereastra mea ca pentru a intra

 

şi a îneca tot şi pe mine,

să îneci palmele de ţărm smulse din muşcăturile

urletelor, până şi timpul e un sentiment şi devoră

aşteptarea, care adăposteşte orice acţiune.

 

În această istorie care merge înainte

nu-i  aşteptat cel care caută echilibrul acela

unde să pună un soare, nici măcar stelele care nu

sunt în mişcare din vreo iubire pământeană.

A fost om cel care zeilor voce le-a dat

şi noi se îndreaptă timpul către ce se vede:

 

nisip în ciment, în clepsidre, în vene,

în flori care fără dumnezeu irump din flori şi

sunt gestul mamei care pâine

în gură îmi bagă iar tatăl

este blestemul care strînge dinţii

până-i sparge.

Ei spun

că este o frică ce salvează ce ne salvează

pe noi nelăsaţi de viaţa care niciodată nu ne-a-ntrebat,

dar vine cum vin anotimpurile.

Şi e a noastră durerea ce-am învăţat cînd ne jucam

 

smulgând coada şopârlelor.

 

* * *

În inima fricii

bătaia de ascultat a unei rase

care sigur adevărul îl caută

şi piere în imens,

în imens adevărul îl percepe.

Dar asta nu-mi aparţine:

 

să iubeşti înseamnă să-ţi fie frică să ai.

 

Pământ şi apă

Aici unde nu-i mare – numai pământ

şi pământ şi lui totul îi trebuie redat –

cineva grăbeşte întoarcerea

în foamea iubirii.

Te îndemn împotriva unui bine care

învârte măcar pământul tău.

Al meu se clatină se frânge nu se dă bătut se pătează se

[recompune.

Şi cobor încă o dată în locul

unde să te ucid la infinit nu s-a transformat în regret niciodată,

ci în păcatul extrem, în iertare.

 

***

Nu suntem destul de puternici să aşteptăm lumini

şi se aprind ruguri ale căror umbre

delimitează un pomoerium

Unde arde, e pământ, e om.

 

Printre focuri se adună solzi de cenuşă ca şi cum ar căuta

(iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac),

sfârşitul care se nemureşte şi suntem acolo fiecare dintre noi

aplecat, segment care se adaugă

întâmplării care deja a fost.

 

***

Dă-ţi seama că suntem aici, în acest mers

barbar şi că lumea se învârte chiar şi când

[lumea

eşti tu, chiar dacă oprită împietreşti ca soarele.

Prea multe glasuri şi există cine nu se lipseşte

 

şi te disting în această venă ciuruită

că vorbeşti ca mine această tăcere:

glasul fiilor cărora nu le-a fost dat

să aleagă; iar să alegi înseamnă să te răzvrăteşti.

 

***

De ce-urile nu se dezvăluie, destine

sunt, ca semne ale unui alfabet pierdut

sunetul (Cartagina trebuia

trebuia să fie rasă din temelii).

 

Nu a existat niciodată o singură viaţă în viaţă,

ci miliarde ca să se reconstruiască.

 

***

Numai atât, această semnificaţie.

Numai acest real în care

gladiatori ne batem în

muşcătura timpului, barcă în care se

agită şi soarele ca să urce din nou

ziua din mare, de la şolduri la ochi

şi ne întoarcem mai adînc în zi,

în marea din noi, în noi,

unde e lumina care devorează.

 

***

O poveste decide destinul în vene

ca o voce o cruce o voce care

spune că orizontul nu e sigur numai pentru că este

numit. Atunci tu vorbeşte-mi ca să

[putem noi da

sinonime, verb nou cărnii. Vorbeşte-mi,

[pentru că am nevoie

de o voce ca s-o recunosc pe a mea.

Dar înainte ca verbul să devină carne şi

carnea sfârşit, printre mulţimea de relicve la mal

mă caut în infinitatea celor care eu sunt, celor care voi sunteţi.

 

Zama

Uită ale plantelor nume

sângele se perpetuează în spiralele stirpei

ca o semidreaptă punctul pierdut.

Fiind tată şi tată, legionar

pierit în înfăşurarea secolelor,

te aştepţi în răspunsuri la înfăţişări

ale cuiva de-al tău.

 

Era la Zama înfrângerea

în capcana propriei tale îmbrăţişări

dar nu te-ai îndepărtat de baricentru:

simularea de la Canae: ajunseseşi

şi tu la punctul mort

în care orice faţă îşi are

propria expresie

în perpetuarea anotimpurilor.

Am fost deja praf împrăştiat

în plămânii pietrei.

Omule, am cerut altare pentru nume:

a numi e o religie care acordează moartea.

Om e un nume care aminteşte pământul

necioplit de timp

timp în care am stipulat noi

alianţe cu piatra şi materia.

 

Mai mult între timp nu există, ca să aştepţi tu ora

gestaţiei ideii, şi atunci te vâri

în pântecele mamelor: în încurcătura

de rădăcini esenţa

prematură căreia i te faci tată.

 

Şi suntem tată şi fiu.

 

Prezentare şi traduceri de Eliza MACADAN

Giovanni IBELLO

Giovanni Ibello s-a născut la Napoli în 1989, este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii Federico II şi lucrează la un birou de avocatură din acelaşi oraş. Din 2012 este înscris în Ordinul Ziariştilor din Campania, secţia publicişti, şi scrie despre fotbal. Colaborează cu publicaţiile „Words Social Forum” şi Blogul de Poezie de la RAI (Radioteleviziunea italiană), unde traduce poezie din limba engleză sau scrie recenzii critice. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul său de debut Turbative siderali, publicat în 2016 de Terra d’Ulivi Edizioni.

 

Din ceea ce visai nu rămâne

decât o tăcere siderală

o retragere a stelelor

în băltoace şi filamente de aur,

reflexia sirenelor aprinse

pe zidurile crăpate ale caselor.

Astfel dormi, nu vezi şi pierzi

teatrul spaţial al umbrelor.

Dorinţa este ultima diafonie.

Dar câte pisici se iubesc noaptea

în timp ce apa şiroieşte în canale.

 

*

Nu scriu despre tăcere, ci despre vid.

Scriu despre apă în timp ce se prelinge

într-un reticul de noduri şi barbacane.

Căci e întotdeauna ceva

despre faliment

despre opoziţia orelor,

zeflemeaua

cuvintelor.

Mă gândesc la marea desfigurată

de dârele vaselor comerciale

chinezeşti.

 

*

Noroc adevărat e să fii corp care trăieşte

şi să-ţi simţi acel corp ca pe un scut. Piatră care tace.

 

Dar dacă spinarea e spintecată

de o lumină albă care se face materie

numai aerul acoperă povara absenţei.

 

Nu vezi? Un banc de ceaţă subţire

ne învăluie mâinile, strânse în rugăciune.

 

E o obsesie care nu-mi dă pace la răsărit

vocea ta care mă strigă:

„Cum îţi explici zbaterea unei răni?”

 

*

Când totul se va fi sfârşit

somnul ne va înlemni ochii

dar înainte de final

e o retrospectivă lentă a copilăriei

o trecere în revistă a iubirilor.

Apoi respiraţia se rezolvă

într-un orgasm neuronal,

e ca o implozie

de planete în minte

o tulburare siderală

a corpului care redevine sămânţă.

 

 

*

Este imorală

frumuseţea care ne însingurează

şi tăcerea cea mai lungă

e întotdeauna cea

care este ruptă

în momentul nepotrivit.

 

„Lasă-mă să plec”

mi-ai spus.

„Lasă-mă să plec.

Aşa cum îi lăsăm pe morţi să plece”.

 

*

Tu crezi că aş băga spaima-n California cu frumuseţea mea

dar nu ştii că bărbaţii singuri plâng noaptea ca porcii,

plătesc cu viaţa intensitatea unui orgasm.

 

Acum,

când toate astea se întâmplă

nu mai eşti.

 

Ai plecat după ce mi-ai spus

că singura tăcere pe care o înţeleg

e aşteptarea unui penalty.

 

*

Poezia pe care nu reuşesc să o spun

e un gâlgâit de sânge

care se ramifică

atunci  când lumina şi repaosul se fac materie

iar cuvântul se reduce

la o amprentă a distanţei

nu are nume, nici chip, nici voce

numai un perete despărţitor

şi doi ochi holbaţi care se pândesc

din mijlocul unei barbacane.

 

Prezentare şi traduceri de Eliza MACADAN