Rainer Maria RILKE

(*4.12.1875 în Praga; † 29.12.1926 în Sanatoriul Valmont lângă Montreux, Elveţia)

 

ATÂT DE TÂNĂR 

Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,

ce trece lângă mine, să-i dau a mea fiinţă,

şi în a vântului atât de dulce tunet,

asemenea căţărătoarei plante zvâcnet,

vreau dorul să se-anine-n cuviinţă,

 

De orice armură fiinţa-mi desgolesc

să simt cum pieptu-mi se lărgeşte,

căci este vremea să mă pregătesc

de drumul mării unde-o să găsesc

acele ţări spre care mă goneşte.

(28.11.1897, Berlin-Wilmersdorf)

 

ZI DE TOAMNĂ

Doamne, e timpul. Vara a fost mare.

Aşterne-ţi umbra pe cadranele solare,

şi pe ogoare lasă vântu-n voie,

 

Şi porunceşte fructelor să-şi ţină rodul plin;

mai dă-le două zile lungi mediterane

ca să alunge gusturi diafane

din struguri dulci în greul vin.

 

Cine acum casă nu are, nu-şi mai face,

cine acum e singur, singur o să fie,

va sta veghind, citind, scrisori va scrie

şi pe alei va rătăci fără de pace

pe când neliniştite frunze adie.

 

TU, VECINE DUMNEZEU

Tu, vecine Dumnezeu, când uneori

în noaptea lungă eu de tulbur cu a mea bătaie

e că-ţi aud răsuflu-ţi rareori

şi ştiu: Eşti singur în odaie.

Când îţi doreşti ceva, nu-i nimeni pentru tine

să-ntindă un pahar să bei:

Ascult mereu. Dăm doar un singur semn.

Îţi sunt aproape.

Doar un perete-ngust, întâmplător, ce ne desparte

e între noi; căci s-ar putea să fie:

Chemarea gurii tale, alei mele, de departe –

şi el se prăbuşeşte făr’ să ştie

lipsit de zgomot, mut.

 

E construit din ale tale chipuri.

 

Tablourile tale îţi stau ca nume-n seamă.

Şi când luminile odată mă cunosc

eu, în adâncul meu, te recunosc,

ca strălucire risipită pe o ramă.

 

Şi simţurile mele-n grabă amorţite

Sunt fără ţară şi de tine despărţite.

 

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Cum îmi pot ţine sufletul să nu-l atingă

pe al tău? Cum să-l înalţ deasupra ta

spre alte lucruri?

O, cum l-aş aşeza lângă altele pierdute-n

întunericul străinei linişti, ce nu cutremură

când adâncimile ţi se freamătă.

Dar tot ce ne atinge, pe tine şi pe mine,

Ne-mpreunează-ntr-un arcuş

care pe două corzi o notă scoate.

Pe care instrument suntem întinşi?

Şi care virtuos ne ţine-n mâini?

O, dulce cântec.

Din Poezii noi (1907)

 

CÂND VOI MURI, TU DOAMNE CE VEI FACE

Când voi muri, tu Doamne, ce vei face?

Îţi sunt ulciorul (de-n cioburi m-aş preface?)

Şi băutura-ţi sunt (de m-aş strica îţi place?)

 

Îţi sunt vestmântul ce va să te-mbrace,

cu mine sensul tău dispare.

 

Dacă m-am dus n-ai casă-n care

cuvinte să te-ndemne cu ardoare.

Din ostenitele-ţi picioare-ţi cad mereu

sandalele de catifea ce îţi sunt eu.

Mantaua ce o porţi ţi se desprinde.

Privirea ta ce-o simt pe-al meu obraz

atât de caldă o primesc, ce-n orice caz

mă va urma şi căuta cu mult necaz –

va pune pietre reci în poala care

le va purta înspre apus de soare.

 

Ce ai să faci, tu Doamne? Mi-este teamă.

 

PALIDUL PRUNC, ABEL, GRĂIEŞTE:

Eu nu sunt. Fratele mi-a făcut ceva.

 

Ceva ce văzul nu vedea.

Lumina toată mi-a luat.

El chipul mi-a înlăturat

cu chipul său.

Acum e singur el fără să ştie.

Eu cred că el mai trebuie să fie.

Lui nimeni nu îi face ce mie îmi făcu.

Pe drumurile mele duse-acu,

vin toţi fugind de-a lui mânie,

şi toţi se pierd în el fără să ştie.

 

Eu cred că fratele pândeşte

ca judecata de apoi.

La mine noaptea se gândeşte;

la el îsă ea dă-napoi.

 

 

 

Johann Wolfgang GOETHE

(1749-1832)

 

PESTE PISCURILE TOATE

Peste piscurile toate

E tăcere,

Pe vărfuri de copaci, nemişcate,

Simţi şi tu

Doar o adiere de vânt;

Aşteaptă! În curând

Te vei odihni şi tu.

 

CĂTRE SULEIKA[1]*

– din Divanul de est-vest –

 

În parfum te vreau eu toată,

Bucurii să ai din plin,

Mii de trandafiri deodată

Cum răsar aşa declin.

 

Ca flaconul tău ce-ngână

Tot parfumu-mbătător

Să-l pot ţine-n a mea mănă

Nu-mi ajunge lumea lor.

 

Lumea lor, iubire plină,

Umplu un întreg pocal,

Sufletele fără vină

Poartă cântece pe val.

 

Când prin noi plăcerea-nvie

Nu ne doare cerul sur?

N-a frânt suflete o mie

Cu războaiele-i Temur?[2]

 

RECENZENTUL

Veni odat-un tip la masă

Şi l-am primit cu bine-n casă;

L-am ospătat pe-ndestulate

Pân’ s-a umflat pe săturate,

Desert i-am, chiar prea destul,

Şi-abia că îl văzu sătul

Cu dracul s-a dus la vecin

Şi-acolo mă bârfi hain:

„Că supa nu avea legume,

Friptura rea, vin fără nume…”

Păi să-l ia dracu drept patent,

Ucideţi-l, că-i recenzent!

IPOHONDRUL

Să ia dracu-ntreaga lume!

Îţi vine să-ţi iei câmpii!

De-ceea, vezi, m-am hotărât

Să nu mai văd pe nimeni,

Las lumea-ntreagă-n seamă ei,

Şi dracului o las!

Dar cum zăresc din iarăşi un om

Îl îndrăgesc din nou.

 

PRIMA PIERDERE

Ah, cine poate readuce

Ziua dragostea dintâi,

Ah, cine aduce doar o oră

Din frumosul timp ‘napoi!

 

Singur îmi hrănesc durerea

Cu-amăgiri ce vin tot noi

Să-mi jelesc norocul dus.

 

Ah, cine poate readuce

Zilele care-au apus!

 

Traduceri de Christian W. SCHENK

[1] Suleika nume (arab) folosit de Goethe în amintirea dragostei lui din tinereţe din Frankfurt pe Main, Mariane von Willemer (1784-1860), în Divanul de est-vest.

[2] Temür ibn Taraghai Barlas (Turcă = “Fier” – 1336-1405), conducător şi luptător pentru răspândirea islamului în Asia Centrală. În aşa numita luptă, împotriva chinejilor, pentru “parfumul eteric” (extras din trandafiri) în anii 1404/1405, după un măcel cumplit, şi-a pierdut viaţa.